Berceni de Poveste

Povesti din Berceni

luni

9

mai 2016

3

COMENTARII

O mica plimbare pe balta Vacaresti

Scris de , in categoriaJurnal de Berceni, Povești din cartierul Văcărești

balta Vacaresti
Du povestea mai departe...

De unde locuiesc eu, pot sa vad pe fereastra Parcul Natural Vacaresti. E drept ca il vad din ce in ce mai putin, adica mai fragmentat de cladirile construite in ultimii ani in jurul lui, de aceea azi m-am trimis singura intr-o plimbare de recunoastere. Ultima data cand m-am plimbat pe Văcă (asa il mai alint cateodata) era sa ma ciondanesc cu o haita de caini foarte nervosi ca le invadam teritoriul, dar le-am dat dreptate, eram o intrusa, asa ca m-am retras cu pasi mici, pana cand am iesit din zona critica. Ce sa-i faci, Parcul Natural Vacaresti nu e -deocamdata- cel mai prielnic loc pentru promenada, mai ales pentru o domnisorica singura, care nu le-ar ajunge cateilor nici pe-o masea. Deci mi-am propus sa fiu cu ochii-n patru si, in principiu, s-o sterg imediat ce detectez ceva periculos.

balta Vacaresti complexul Jupiter

 

Am trecut pe langa complexul de locuinte relativ nou, cu nume de hotel de pe litoral, Jupiter, si dupa putin timp am ajuns la dig. Nu vedeam nici tipenie de om, o liniste stranie captusea atmosfera iar pamantul era imbibat cu apa. Betonul digului era acoperit cu o patura de cioburi si gunoaie.

 

 

Dupa cateva minute m-am asezat pe trepte si am stat. Am stat pur si simplu, si am privit locul asta minunat, care a aparut pur si simplu aproape de blocul meu, pe care cateva asociatii, ONG-uri si ecologisti incearca de cativa ani sa-l protejeze de cei care provoaca incendii, de braconieri, de… cioburi si gunoaie. M-am gandit cum a invadat natura un spatiu uitat si ignorat de oameni, cum a pus stapanire pe mai mult de 200 de hectare de teren, aducand viata intr-o diversitate uimitoare acolo unde era un maidan parasit.

balta Vacaresti

Apoi m-am speriat. Am privit gunoaiele din jur, cenusa ramasa in urma gratarelor si am urcat digul in fuga. Nu stiu ce era in capul meu, ori m-am speriat de singuratatea din jur, ori m-a cuprins spaima ca natura va incepe la un moment dat sa se razbune pe noi, pe oameni, si sa arunce, poate, cu pietre, cu tufisuri, cu flori, cu pasari si animale, asa cum noi aruncam in ea cu mizerii. Ce sa zic, cam asa am merita, daca nu incepem totusi, macar in al doisprezecelea ceas, sa ne purtam frumos.

Am ajuns inapoi, intre smocurile betonate de blocuri, si-am mai aruncat o privire inspre balta.

Mi s-a parut ca aud o pasare razand.

Du povestea mai departe...

Comentarii

  1. maria
  2. marius

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.