Pirații de pe Dâmbovița noastră nu purtau pe umăr nici papagali ciufuliți, nici cârlig în loc de mână, iar de fluturat vreun steag cu craniu și ciolane n-aveau dumnealor vreme. Să fi fost barem un steag cu mațe și ciosvârte de vițel, poate așa s-ar mai fi lăsat înduplecați parlagiii (măcelarii) de pe lângă Abatorul Comunal, dar altfel nu. Munca lor, ingrată, dezgustătoare și periculoasă, nu lăsa loc pentru fanfaronada corsarilor care umpleau cu vârf și îndesat cărțile de aventuri.

În 1868, primăria Bucureștilor a hotărât să înființeze un abator comunal modern, și a încheiat un contract cu antreprenorul francez Alexis Godillot. În toamna anului 1872 abatorul  dintre Dâmbovița și Calea Văcărești, lângă locul unde se vărsa prisosul de apă al bălții Cociocului, a fost predat primăriei, iar la începutul secolului XX i-au fost adăugate construcții și instalații noi. Între cele două războaie mondiale, puțin mai jos de canalul prin care erau aruncat „borhotul” (resturile rămase după sacrificarea animalelor), acționau pirații.

Ion M. Ieșanu, reporterul Ilustrațiunii române, povestește:

„E devreme și în ascunzișul nostru, aproape de apa soioasă a Dâmboviței, gerul se simte mai puțin tăios decât pe maidanul de lângă Abator. Suntem chirciți lângă gura canalului, șase inși. Cinci pirați și eu. Deasupra noastră, sus pe malul gârlei s-au adunat vagoanele cu vite, trenul tragic al animalelor de tăiere. Strigătul gutural al parlagiilor ce-și îndeamnă vitele speriate, sparge aerul înghețat și limpede ca sticla. Rar trece în goană un camion, din care curg capete însângerate de viței și ciosvârți purpurii de carne caldă. Deasupra camionului câte un hamal cu cămașa scoarță de sânge răsucește visător o țigară. Corbii planează deasupra ca într-o imagine de front.

Din canalul abatorului se scurge un șuvoi gros de sânge și apă.

E zi de tăiere și apa Dâmboviței, până departe în zare e colorată stacojiu, ca în cromolitografiile ieftine, ce reprezintă apusul soarelui pe un râu molcom, cu ape curate. Aici peisajul apare pustiit, ca după un prăpăd. Maidane imense, pe care șuieră turbat crivățul și urlă a moarte câinii, ne înconjoară din toate părțile.

Există aici, pe lângă lucrătorii oficiali ai abatorului, o lume întreagă de paria, ce trăește din pirateriile de la gura canalului. Spălători și hoți de mațe, țigănci, dănciuci cu prăjini și câini hămesiți, pândesc lângă canal ciosvârta de copită cu mai multă carne pe ea, mațele mai grase sau bojocii mai mari. În apa îngroșată de sânge și murdării, cu picioarele udate până la genunchi, în mirosul acela dezgustător, lumea aceasta viermuitoare de năpăstuiți așteaptă darul de fiecare zi al canalului. Pentru ei canalul abatorului ia proporțiile unui idol capricios și enigmatic, care le azvârle mărinimos hrana de fiecare zi. Uneori, după o jumătate de zi de ședere în apă, nu pot culege mai mult de un coș de mațe slabe, ce le produce numai cinci, șase lei. Altădată, câteva kilograme de seu scăpate prin grătare, le aduce o zi de belșug și de beție cruntă.”

 

Sursa: Ilustrațiunea română, 3 ianuarie 1934