Berceni de Poveste

Povesti din Berceni

vineri

20

ianuarie 2017

0

COMENTARII

Stafiile din Parcul Tineretului

Scris de , in categoriaPovesti din Berceni, Povești din Tineretului

Transmite povestea mai departe...

Dă-dămult, mai dă-dămult, cam din vremea când făcea plopul pere și răchita micșunele, era în locul Parcul Tineretului, înaintea Văii Plângerii, o mănăstire, și lângă mãnãstire un sãtuc. Într-o noapte, pãmântul s-a cutremurat și s-a deschis, trãgând în adâncurile sale atât lãcașul sfânt, cât și mica așezare. Peste toate s-a așternut nepãsãtoare apa, care s-a fãcut apoi baltã cu stuf, de unde i-ar fi venit și numele de Cocioc. În anii ce-au urmat nãpastei, în aceste locuri, o priveliște stranie se-nfățișa privirii. Turla bisericii se putea vedea prin stuf, iar liniștea nopților era tulburatã adeseori de vocile înspăimântătoare ale celor pe care-i înghițise pământul. De-atunci, lumea a-nceput să zică locului cu pricina Valea Plângerii.

Realitatea ilustrată, nr 167, 1930

Realitatea ilustrată, nr 167, 1930

Mai târziu, oamenii au făcut groapă de gunoi din mlaștina Cociocului. În mijlocul văii s-a înălțat un munte de gunoaie din cele mai felurite, prin care scormoneau nevoiașii, întrecându-se cu turmele de porci care se hrăneau cu stârvuri. Apoi, în a doua jumătate a secolului XX, Cociocul avea iar poftă de oameni. Povestește un cititor de-al nostru, Corneliu Vișan, cum „la sfârşitul anilor 60 se desfăşura o campanie prin toate grădinițele (numai la grupa mare, pentru că au găsit înecați şi copii de 5-6 ani) şi şcolile din cartierele învecinate, în care milițienii spuneau copiiilor cât de periculos este să te duci în Cocioc neînsoțit de părinți. Abia după inaugurarea Parcului Tineretului şi a Orăşelului Copiilor puteai vedea familii cu copii plimbându-se acolo.”

crematoriuAcum, dacă stafiile Cociocului stăteau numai într-un loc sau se mai și plimbau, nu se știe. Dar ceva ciudat se întâmpla nițel mai sus, spre dealul Crematoriului, cam pe locul unde acesta urma să fie construit în 1928. Călătorul care mergea spre Cimitirul Bellu sau avea niscai treabă pe la hanul lui Mandravela, și urca pe jos, în tramvai sau cu automobilul, Calea Șerban Vodă, întorcea uimit privirea către castelul impunător care se înălța pe partea stângă a drumului, aproape de clădirea actuală a Colegiului Național „Gheorghe Șincai”. Aceea era Vila Mora, sau „castelul trăsnit”, așa-i spunea lumea, pentru că ajunsese locul preferat de joacă al stafiilor, care trânteau ferestrele-ntr-o veselie și zgâlțâiau ușile, poate zornăiau și niscai lanțuri, cine știe, cert e că proprietarul a vândut la un moment dat casa. Nimeni n-a reușit să locuiască prea multă vreme în Vila Mora, cu toate că nu era deloc de lepădat, dar cu toate fantomele zburdalnice și cu apropierea cam mare a Cimitirului Bellu, lucrurile nu păreau prea sigure.

Interesant este că, deși nu am găsit prea multe informații despre această Vilă Mora, care a devenit până la urmă ascunzătoare pentru bandele de răufăcători ale mahalalei, e posibil să fi aparținut familiei ziaristului Mihail Mora, cel care avea să însoțească mai târziu familia regală într-o călătorie de la București la Atena.

În Anuarul Bucureștilor din 1906 se menționează adresa redactorului Mihail Mora, care lucra la ziarul Acțiunea: Calea Șerban Vodă 193, lângă Ospiciul Zerlendi (Pavilionul Zerlendi al Institutului de Pneumologie „Marius Nasta”) care avea adresa Calea Șerban Vodă 199. Adicătelea, cam pe acolo pe unde scria Florin Dobrescu în „Biblioteca Bucureștilor” că s-ar fi aflat Castelul Trăsnit.

 

Surse: „Florin Dobrescu – Despre teritoriul pe care s-a întemeiat cartierul Bellu şi legăturile sale cu Bucureştii de altădată”, Biblioteca Bucureștilor, anul III, numărul 10

Anuarul Bucureștilor, 1906

 

Transmite povestea mai departe...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *