În spatele Colegiului Național de Arte „Dinu Lipatti” (care găzduia pe vremuri Școala Ortodoxă de fete) se întindea prin secolul XIX o grădină mare, căreia i se spunea „La șapte nuci”. Din ea s-au tras trei grădini-restaurant de care știa tot Bucureștiul: Pariziana, Luzana, și vizavi, celebra Leul și Cârnatul.

De ce Leul și Cârnatul?

Simplu, pentru că atât costa un patrician (după cum botezase publicistul Nicolae T. Orășanu cârnații trași în mațe, spre deosebire de cei fără mațe, pe care i-a nășit dându-le denumirea de mititei), un leu.

La Leul și Cârnatul, carevasăzică, se mânca și se bea bine și ieftin. Fleicile, vrăbioarele, cârnații mititei și patricienii costau mai puțin de 80 de bani. Oleacă mai scumpe erau mâncărurile de pasăre, vânatul sau peștele. Unii dansau după ce-și puneau burta la cale, alții se giugiuleau prin pavilioane, cert este că lumea se simțea bine și cheful se prelungea deseori până dimineața.

Numai că, vedeți dumneavoastră, viața nu era roz bombon nici acum, nici în urmă cu un veac sau cu nouă. Unii mureau cu zile loviți de boli, de catastrofe naturale sau în vreun război, iar alții… puteau s-o sfârșească urât dacă se-ncurcau cu femeia altuia.

Așa era s-o pățească Florică Vasilescu, un filfizon tinerel, amploiat la Ministerul Finanțelor. Mai ceva decât era s-o pață Rică Venturiano în piesa lui Caragiale, „O noapte furtunoasă”.

Abia venise toamna în București, când Florică a primit un răvaș de la o venerabilă damă pe care-o curta de câteva luni. Epistola parfumată o adusese servitoarea, o fătucă de la țară, rumenă-n obraji și rotunjoară, care-i întinsese plicul, chicotise scurt și-o rupsese la fugă înapoi la cucoană-sa. Florică a răspuns cu bucurie chemării și-ntr-un ceas se afla deja alături de dama venerabilă și servitoarea dumneaei, într-un pavilion mai ferit din grădina Leul și Cârnatul de pe strada 11 Iunie nr. 59.

Numai că noaptea avea să ia o turnură neplăcută, despre care nici el și nici duduia nu bănuiau nimic în timp ce se-mbuibau cu mititei usturoiați și cu vin ghiurghiuliu.

Soțul damei era un comerciant pe nume Ștefan Niculescu, un individ foarte gelos și iute la mânie, care-și bănuia nevasta de amantlâc cu un vecin de-al lor din calea Rahovei. Ca să afle ce și cum, comerciantul ce s-a gândit? Să-i zică nevestei că pleacă în provincie pentru vreo două zile cu afaceri grabnice, ceea ce a și făcut.

Nevasta șturlubatică, imediat ce-a auzit că scapă de bărbat atâta vreme, a trimis imediat servitoarea la filfizon să-l cheme la grădină. Numai că soțul s-a întors acasă în aceeași zi, pe seară, și-a găsit camerele goale. Tunând și fulgerând, a luat repede un revolver și-a plecat în căutarea nevestei infidele, cu intenția s-o ucidă atât pe ea, cât și pe amantul ei. Pe la miezul nopții a dat de ei la grădina Leul și Cârnatul, și s-a furișat pe la spatele lor ca să-i surprindă și să nu le dea nicio șansă de scăpare.

Doar că, văzând că marțafoiul care-i furase nevasta nu era vecinul de pe calea Rahovei, ci un amploiat necunoscut, comerciantul Niculescu s-a emoționat și-a apăsat pe trăgaci înainte de vreme, împușcându-se singur în pulpa piciorului drept. Auzind detunătura, Florică amantul s-a speriat de moarte și a fugit imediat, lăsând în pavilion pardesiul și pălăria. Niculescu încornoratul, și mai furios ca înainte, a tras fără milă în nevastă-sa. Numai că glonțul s-a izbit de un fier de la corsetul doamnei și a ricoșat. Lumea s-a îngrămădit să vadă ce s-a întâmplat, dându-i damei adultere ocazia să fugă de mânia soțului.

Ziarul Adevărul scria a doua zi că soțul Niculescu a fost condus la circumscripția de poliție, unde urma să fie deschisă ancheta pentru cercetarea faptelor petrecute, dar cu dama venerabilă și cu filfizonul nu știm ce s-a întâmplat până la urmă. Probabil că s-a ales praful de amorul lor și nici pe la Leul și Cârnatul nu s-au mai dus, că sigur nu le mai tihneau mititeii.

 

Sursa: „Adevărul”, 16 septembrie 1914

 

cârciumi București grădină restaurant Bucureștiul vechi Leul și Cârnatul