Dimineatã m-au trezit Doreii. Ii stiti pe Dorei, sunt muncitorii aceia care descarcã nisipul din basculantã cu lopata, care asfalteazã pe ploaie, care sparg din gresealã tevile de gaze, care uitã sã semnalizeze zonele cu beton proaspãt turnat si care, Doamne, apãrã si pãzeste, tocmai s-au apucat sã repare trotuarul si sã schimbe bordurile de pe strada mea.

Am aruncat o privire pe fereastrã si am înteles tristul adevar: nu mai e rost de somn, cã Doreii sunt pusi pe treabã. Mi-am pregãtit cafeaua, întrebându-mã oare unde vor parca disearã toti soferii care-si tineau masinile în fata blocului, dar n-am stiut ce sã-mi rãspund, cã eu n-am carnet si nu mã pricep la din astea. Duduitul pichamãrului mi-a amintit însã de un articol despre pavajele Bucurestiului de acum o sutã de ani, si despre motivele pentru care se degradau ridicol de rapid, de 2-3 ori mai repede decât cele din orasele din provincie sau din alte tãri.

 

• Problema principalã pare sã fi fost lipsa unui plan general de pavare, realizabil într-un timp mai lung, de 5-10 ani. Absenta unei viziuni de ansamblu ducea la situatii frustrante, în care erau pavate strãzi cu locuinte riverane aflate în constructie, în jurul cãrora circulau vehicule cu gabarit mare, sau a strãzilor care nu aveau toate lucrãrile edilitare subterane efectuate sau puse la punct.

 

• Cã n-a existat un plan general de lungã duratã, e una, dar nici mãcar programe anuale de lucru nu se stabileau, iar lucrãrile edilitare de orice fel începeau si se executau “într-o anarhie completã”. Povesteste Gazeta municipalã cum, “pe o stradã, lucrãrile de pavare începeau concomitent cu cele subterane, de unde certuri si scandaluri între echipele respective, distrugeri si chiar furturi de materiale, distrugeri de lucrãri abia executate, în timp ce, pe altã stradã, imediat dupã terminarea lucrãrilor de pavare, pavajul era fãrâmat în lung si în lat în vederea introducerii unei conducte de apã sau a unui cablu de luminã”.

 

• Nu se tinea seama de felul de pavaj indicat pentru fiecare stradã în parte, de felul cartierului, destinatia strãzii, distanta de la centru, intensitatea si tonajul traficului ce urma sã aibã de suportat strada. Asa cã se ajunsese la “pavarea cu asfalt a unor strãzi cu trafic greu de cãrute si camioane cu sine de fier, la pavarea cu piatrã cioplitã normalã a unor strãzi cu locuinte, cu circulatie pur localã, sau cu bolovani a unor strazi centrale, cu locuinte sau cu institutii publice. “

 

• Se pava defectuos si pentru interesul antreprenorilor care investiserã în utilajele devenite inutile în cazul schimbãrii sistemul de lucru. In plus, nici calitatea pavajelor nu era cine stie ce, în special bordura de beton deteriorându-se cu o grabã suspectã în 2-3 ani, spre deosebire de bordurile de piatrã, de dinaintea primului rãzboi mondial, care rezistau peste 20 de ani.

 

• Ultimul motiv, si cel mai vehement era cã “multe lucrãri de pavare au fost executate de persoane incompetente”.

 

Adicã, de Dorei. Termin cafeaua si mã uit fascinatã la muncitorii care se spetesc în fata blocului. Au traditie, domnule.

 

Sursa: „Gazeta municipala:, 28 mai 1939

Dorei la munca lucrari de pavare lucrari edilitare sectorul 4 pavarea strazilor in Bucuresti reabilitarea trotuarelor in sectorul 4 schimbarea bordurilor in sectorul 4