A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, as scrie despre altceva, un rau capricios si la rastimpuri chiar turbat, care rareori tinea seama de oprelisti. Iar acest rau zvapaiat se numea Dambovita, cea careia locuitorii Bucurestilor ii adresau vorbe mieroase, pesemne ca s-o imbuneze: „Dambovita apa dulce Cin’te bea nu se mai duce„ Nu avea fire rea Dambovita, era doar prea avantata si se umfla prea repede cand veneau ploile, de nu mai avea loc in albie. Si atunci se revarsa, sarea din vadul ei, cucerea depresiuni si ineca malurile, nepasatoare la chinul bucurestenilor mai nenorocosi, care nu se mai […]