Cand eram o Marilena mica din Berceni, tin minte ca mi-era frica doar de Pie Nebunu’, care tragea mereu cu tunu’, in acelasi stil in care Marcu tragea cu arcu’ si Anton turna beton. N-am aflat niciodata unde locuia Pie, dar lui ii placea sa-si faca rondul pe la toate blocurile. Ne fugarea pe toti si azvarlea-n noi cu cate-un sobolan mort, ma scuzati ca va zic, poate tocmai mancati ceva (pofta buna!), dar asa facea. In rest, nu-mi amintesc sa-mi fost frica, nici seara tarziu, cand ma plimbam cu cate o prietena pe la blocul lui Bogdanel, ca sa ne hlizim pe seama lui, nici cand faceam gimnastica olimpica la batatorul de covoare. Bine, hai sa zic ca-mi mai era frica sa nu pierd Dallas-ul, cand aveam campionat de badminton cu copiii de la blocul mic din fata. Si cand invatasera baietii sa faca petarde din miniu de plumb, niste pietre si ceva argintiu, si-o tineau numai in bubuieli, de-mi sareau ochii din cap.

Ieri ma tineam de bara-n metrou, inghesuita intre un grup de corporatisti plictisitori care discutau, ca intotdeauna, despre niste meeting-uri (sedinte, frati corporatisti, repetati dupa mine in limba romana, haideti, se-din-te) si doua doamne pe care le-am citit din prima ca fiind croitorese, ca prea discutau despre aceleasi chestii ca maica-mea, cand o apucau nervii pe rejanse, ore suplimentare si salarii neplatite la timp.

Pe la Eroii Revolutiei mi-am dat seama ca mi-e frica, o frica din aia de-mi venea s-o rup la fuga si sa ma duc ori in munti, ori inapoi in copilarie, de-as fi putut. Ma gandeam la tot ce s-a intamplat cu lumea in ultima vreme si, pentru cateva secunde, m-am trezit ca-mi zboara mintea exact in locul ala unde ma straduiesc din rasputeri sa-i interzic accesul. Am un locsor in mintea mea, unde constientizez ca raul, fie ca-l cheama coruptie, neglijenta, incompetenta, bombe, arme de foc, atacatori-kamikaze, cutremur, incalzire globala, asteroid, la urma urmelor, poate sa-l cheme si Irinel pe rau – daca Irinel e taximetrist si are ciuda pe mine ca nu i-am lasat bacsis baban – ei bine, cum spuneam, constientizez ca raul asta aproape fara limite se poate intampla oricand si oricui. Si atunci mi-a bubuit frica-n piept.

Am privit in jur. Calatorii tineau capetele plecate in ecranele telefoanelor, jucand ceva, poate alegand de pe Tinder un partener pentru ziua respectiva sau cautand ultimele stiri. Nu stiu cum naiba se face, dar de ceva ani binele parca sta ascuns in spatele ecranelor, iar raul alearga pe strazi si arunca-n lume cu moarte. Ca Pie Nebunu’, care baga groaza-n toti copiii, dar pana la urma, chiar si cu el eram prieteni cumva. Ala era jocul nostru, el trebuia sa arunce-n noi cu rozatoare moarte, noi sa chiraim si sa fugim, apoi sa radem.

Jocul asta pe care-l joaca raul cu noi nu-mi mai place. Mi-e frica sa merg cu metroul, mi-e frica sa ma duc la un concert, mi-e frica sa traversez strazile cu marcaje sterse, mi-e frica sa ma gandesc macar la o vacanta petrecuta in alta tara, mi-e frica sa mananc sau sa beau orice, indiferent de unde cumpar, Dumnezeule, stai asa ca acum imi dau seama, mie mi-e frica sa traiesc?! Pai eu sunt Marilena din Berceni, cum sa-mi fie frica sa traiesc?! Pro-tes-tez!

Asa ca am continuat sa caut niste capete ridicate, niste semne de exclamare in toata marea aia de semne de intrebare din vagon. Si le-am gasit, la un domn in varsta, cu o geanta diplomat, la o fata cam de varsta mea care mi-a zambit, si la un copil stirb si simpatic. Cateva secunde am protestat toti zambind, iar in cap imi rasuna cantecelul acela din copilarie: Pieee Nebuuunuuu, trageeee cu tunuuuu’.

Eu am coborat la Piata Sudului. Proasta aia de frica a ramas prinsa intre usi. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea si nici nu-mi pasa.

 

 

badminton in fata blocului Dallas jocuri din copilarie metrou Eroii Revolutiei metrou Piata Sudului Pie Nebunu