Începând cu anii 60 nu puteai s-arunci un ac fără să nimerești un pește din sticlă de Murano, proțăpit pe televizoarele alb-negru Diamant, sau poate Sirius, sau Snagov, în fine, pe cutiile acelea imense în comparație cu televizoarele de astăzi pe care nu mai poți așeza nimic. Bibeloul fusese prezent în casele românilor cu mult timp înaintea televizoarelor, însă când noile minuni ale tehnologiei au început să reunească familiile în sufragerie, la masa mare din mijloc sau pe recamier, cumva s-a crezut de cuviință ca cele două obiecte să-și unească destinele, printr-un milieu croșetat cu frunzulițe, devenind astfel un simbol al perioadei.

Iubitori de frumos și reticenți la spațiile goale, care dădeau impresia de austeritate sau chiar de lipsuri, dar și prietenoși din fire, românii au primit televizoarele astea grele, pe care abia le puteau căra doi oameni către centrul de reparații, cu brațele deschise, și le-au înfrumusețat de îndată cu ce aveau mai de preț prin casă. „Să nu stea golaș, că e urît.” Exista chiar și o regulă de așezare a peștelui: în direcția de citire a subtitrărilor. Coada trebuia să arate spre sânga, iar capul spre dreapta. Nu știu ce consecințe avea poziționarea greșită a peștelui, dar spargerea lui (când ștergeai praful sau dacă agățai din greșeală milieul) era întâmpinată cu tristețe și un sentiment covârșitor de pierdere a ceva important.

După Revoluție, peștii au căzut treptat într-un fel de dizgrație, iar când televizoarele au început să se subțieze, deja sfârșitul bibeloului era aproape. Se pare însă că a părăsit scena în glorie, pentru că în timpul eclipsei totale de soare din 1999, cei care nu aveau ochelari speciali au urmărit fenomenul prin… peștele de sticlă.

Sursa: kitschmuseum.ro

 

 

bibelouri comuniste comunism muzeul kitschului pește din cristal pește din sticlă de Murano peștele de pe televizor