O mica plimbare pe balta Vacaresti
Scris de Marilena, in categoriaJurnal de Berceni, Povești din cartierul Văcărești
De unde locuiesc eu, pot sa vad pe fereastra Parcul Natural Vacaresti. E drept ca il vad din ce in ce mai putin, adica mai fragmentat de cladirile construite in ultimii ani in jurul lui, de aceea azi m-am trimis singura intr-o plimbare de recunoastere. Ultima data cand m-am plimbat pe Văcă (asa il mai alint cateodata) era sa ma ciondanesc cu o haita de caini foarte nervosi ca le invadam teritoriul, dar le-am dat dreptate, eram o intrusa, asa ca m-am retras cu pasi mici, pana cand am iesit din zona critica. Ce sa-i faci, Parcul Natural Vacaresti nu e -deocamdata- cel mai prielnic loc pentru promenada, mai ales pentru o domnisorica singura, care nu le-ar ajunge cateilor nici pe-o masea. Deci mi-am propus sa fiu cu ochii-n patru si, in principiu, s-o sterg imediat ce detectez ceva periculos.
Am trecut pe langa complexul de locuinte relativ nou, cu nume de hotel de pe litoral, Jupiter, si dupa putin timp am ajuns la dig. Nu vedeam nici tipenie de om, o liniste stranie captusea atmosfera iar pamantul era imbibat cu apa. Betonul digului era acoperit cu o patura de cioburi si gunoaie.
Dupa cateva minute m-am asezat pe trepte si am stat. Am stat pur si simplu, si am privit locul asta minunat, care a aparut pur si simplu aproape de blocul meu, pe care cateva asociatii, ONG-uri si ecologisti incearca de cativa ani sa-l protejeze de cei care provoaca incendii, de braconieri, de… cioburi si gunoaie. M-am gandit cum a invadat natura un spatiu uitat si ignorat de oameni, cum a pus stapanire pe mai mult de 200 de hectare de teren, aducand viata intr-o diversitate uimitoare acolo unde era un maidan parasit.
Apoi m-am speriat. Am privit gunoaiele din jur, cenusa ramasa in urma gratarelor si am urcat digul in fuga. Nu stiu ce era in capul meu, ori m-am speriat de singuratatea din jur, ori m-a cuprins spaima ca natura va incepe la un moment dat sa se razbune pe noi, pe oameni, si sa arunce, poate, cu pietre, cu tufisuri, cu flori, cu pasari si animale, asa cum noi aruncam in ea cu mizerii. Ce sa zic, cam asa am merita, daca nu incepem totusi, macar in al doisprezecelea ceas, sa ne purtam frumos.
Am ajuns inapoi, intre smocurile betonate de blocuri, si-am mai aruncat o privire inspre balta.
Mi s-a parut ca aud o pasare razand.
Frumoase locuri mai avem in Berceni, pacat ca nu sunt ingrijite asa cum ar trebui nici de autoritati si nici de locuitorii cartierului care impanzesc de gunoaie toate locurile prin care trec.
Tristul adevar, dar poate ne mobilizam si noi mai mult.
Eu cred ca daca ne-am mobiliza cu totii si am convinge si autoritatile sa ne dea o mana de ajutor putem face din parcul natural vacaresti un loc pe care sa il vizitam cu drag nu doar cu nostalgie.