Am văzut niște comentarii drăguțe la unul dintre articolele mele postare zilele trecute pe Facebook. M-a certat lumea, dom’le, că am îndrăznit să spun că poporul ăsta are și ceva rădăcini comune cu șmenul și bișnița. Vă prezint scuze! Poate că am generalizat. Dar tocmai când mă obișnuiam cu vina, dădu dracu-n biblioteca digitală și-mi puse pe tavă un text din 1935, publicat de Realitatea Ilustrată. Textul are titlul ”Meserii și ocupații ciudate”. Despre ce să fie oare aici sau, altfel spus, ”ce-avem noi aici?” Păi avem o colecție de povestioare simpatice îmbrăcate-n reportaj despre descurcăreții acelor vremuri. Să le zic ”combinatori”? Nu le zic, promit! Așa că mână birjar (cu textul original, scris de Alex F. Mihail, că ar fi păcat să-l alterăm acum cu cine știe de ”neologisme”):

CEL CARE ȚINE LOCURI ÎN TREN

”Eram, într-una din serile trecute, în Gara de Nord, asteptând pe peron trenul, ce urma să plece spre Orșova. Mare aglomerație. Lumea, cu geamandane și coșuri, se aținea lângă linie, febrilă și nerăbdătoare, așteptând să se agațe de scara primului vagon mai la îndemână, spre a ocupa cât mai repede un loc în compartiment. Călătorul, mai puțin sprinten, știa că riscă să rămâe toată noaptea în picioare, pe culoar, în frig și fără putință de-a ațipi măcar câteva clipe. Împreună cu un domn tânăr, am fost cei dintâi, cari ne-am urcat. Dar spre surprinderea și mirarea noastră, am găsit în fiecare compartiment pe câte cineva.

– Nu e loc ! – auziam invariabil o voce implacabilă, pe când ni se bara cu energie intrarea.

– Cum ?! Toațe locurile sunt ocupate ?! – întrebam nedumeriți.

Când si pe unde se urcaseră morocănoșii acaparatori, cari ne arătau cu un gest măreț, câte o umbrelă așezată pe două locuri, vreun jurnal desfăcut, o păIărie, sau așaceva.

La un moment dat, colegul meu, pierzând răbdarea, dădu la o parte pe unul dintre paznici, care ținea în șah toate locurile dintr-un compartiment. Intrând cu forța, își aruncă geamandanul pe rețeaua de sus, unde nu se vedeau nici un fel de bagaje.

Cerberul avu indrăzneala să deslănțuiască un scandal nemaipomenit, vociferând, insultând si chiar îmbrâncind. În cele din urmă însă, intimidat de protestările celorlalți căIători înghesuiți pe culuar, își luă pălăria și umbrela și plecă.

N-a mai venit nimeni să reclame locurile ocupate de dânsul, pe cari ședeam noi acum, precum și alții câțiva, cari mai pătrunseră după noi în compartiment.

– Ce-i asta, domnule? Pungășie nouă? lntri în tren cu bilet și când colo, locurile-s toate ocupate!! – spuneau unii.

– Ce excroci! Ce îndrăzneală!! Să mai facă și scandal! – exclamau alții.

– Să-i dăm pe mâna poliției, pe cei cari stau în vagoane fără să aibă bilet…

– Să reclamăm șefului de stație…

Făcând o mică cercetare, am constatat, că pe peron se făcea un adevărat târg.

Cei întârziați cari sosiau în ultimul moment, mai ales la trenurile aglomerate, găsiau totuș locuri foarte bune, dând un bacșis;

Toată afacerea pare sistematic organizată: unii tovarăși strecurați în vagoane, cine știe cum, poate în halta Grivița, unde se formează trenurile, nu lasă pe pasageri să intre în compartimente; alții fac pe cei cari au posibilitatea de-a procura un loc și pun condițiile lor față de publicul dezolat, exercitând o presiune eficace, în momentul psihologic, adică cu câteva clipe înnainte de plecarea trenului.”

Taximetriștii descurcăreți, ca în toate timpurile…

VĂ TREBUE UN TAXI?

”O meserie nouă la București, este a acelui care aduce mașinile în statie.

Opriti-vă câteva clipe în piața din fața cercului Militar și-i veți vedea.

Pe măsură ce se scurtează coada de automobile, vine în grabă, dinspre Teatrul Național, alt taxi, cu un pasager ciudat, care ține în mână un fel de firmă de tabIă, sau o are băgată pe jumătate în buzunarul paltonului.

”Pasagerul” sare repede jos din taxi, și fără a plăti sau a spune vreun cuvânt, o ia

la goană, pe strada Cercului Național, pe strada Edgard Quinet, spre Universitate. În vremea asta șofeurul, sosit în stație, nu se alarmează de dispariția ”clientului”

și-și aprinde tacticos o țigare. Toate aceste lucruri se petrec în câteva clipe.

Dacă vă veți lua după cel care fuge pe strada Edgar Quinet, veți vedea că odată ajuns în stația de automobile, din dosul Universității, se urcă într-un alt taxi și face din nou pe pasagerul. Mașina o ia pe strada Academiei, apoi pe Regală, până la Teatru – potrivit itinerariului permis de sensul unic. In urmă o cotește spre Cercul Militar, unde omul nostru sare jos, încă din mersul mașinei, ca să o ia iar la goană, pe jos, spre Universitate. Asta-i treaba lui, toată ziua! lată acum și deslegarea misterului: pe străzile centrale ale Capitaiei, taxiurile n-au voe să circule fără pasageri.

Din această pricină, stația importantă de automobile, din fața Cercului Militar, unde au voe să staționeze numai, câteva mașini, ar putea rămânea, la un moment dat, goală. În dosul Universității este insă loc pentru vreo patruzeci de mașini, cari ar sta neclintite acolo, dacă această stație mai puțin frecventată, n-ar servi de rezervă pentru acoperirea cerințelor marilor hoteluri, din str. Academiei si ale pieții Cercului Militar.

Și așa se face, că acești curieri aduc un serviciu foarte util proprietarilor de taxiuri, vestindu-i când si unde sunt cerințe; ei mai sunt în acelaș timp și pasageri de complezență, spre a face posibilă trecerea mașinilor prin fața gardienilor publici, cari opresc naveta mașinilor goale.

Poliția are cunostiință și tolerează acest aranjament, care se pare că găsește aprobarea proprietarilor de automobile; ei contribuese cu o taxă fixă, zilnică, destinată plății curierilor. Am găsit și un ”delegat” în stație, un fel de șef, un domn foarte prezentabil, care supraveghea buna funcționare a serviciului. Unii dintre acești curieri sunt mai tineri; alții, oameni în toată firea, însurați și cu copii.”

SURSĂ: Realitatea Ilustrată / 13 februarie 1935 via digibuc.ro

București interbelic Bucurestiul anilor 1935 curieri de taxiuri loc in tren