Am trecut ieri pe la Muzeul Memorial „Tudor Arghezi”, mi-era in drum sau, mai bine zis, mi-era mie dor de stradutele de pe taramul Martisorului. Ca si zona aflata vizavi de cimitirul Bellu, la Martisor e o alta lume, o lume unde privirea inaltata se loveste de cer, nu de blocuri mamut. Pe jos, dupa ploaie, se-ntinde covor de corcoduse si de frunze, iar o simpla plimbare te energizeaza ca o excursie intr-un orasel de provincie. Strazile cu case, mai mult sau mai putin vechi, pentru ca multi proprietari si-au renovat locuintele, pastrandu-le aerul intim si boem, reprezinta pentru un oras cam ce reprezinta mica rochita neagra pentru femei: o necesitate fermecatoare.

Poate sunt eu prea visatoare, la urma urmelor, imi place sa ma plimb pe jos, nu sa conduc masina pana la cel mai apropiat magazin ca sa imi cumpar inghetata. Poate sunt eu prea nostalgica si slaba de inger,  dar blocurile care se construiesc acum in jurul casei lui Arghezi ma sperie, ma deprima si ma revolta.

E vorba de ansamblul rezidential de pe strada Prinosului -halal ofranda adusa trecutului si amintirii scriitorului Tudor Arghezi- care a starnit controverse inca de la initierea proiectului, in 2012. Desi in zona se pot construi doar case cu doua etaje, Directia pentru Cultura a Municipiului Bucuresti a acordat aviz favorabil constructiei ansamblului in 2013, iar in 2015 a primit aprobare si de la Consiliul General al Municipiului Bucuresti, in ciuda impotrivirii exprimate de Muzeul National al Literaturii Romane si de Muzeul Memorial „Tudor Arghezi”.

Cui ce-i pasa ca Arghezi a ales sa traiasca in zona Martisor tocmai pentru „seva vietii” care prisosea in pamant, in pomi si in iarba, pentru linistea locurilor si onestitatea oamenilor, pentru cerul netulburat de crestele unor blocuri inalte, pe care le-ar fi putut gasi in centrul Bucurestiului, daca ar fi vrut neaparat?

Nu cred gogosile aruncate de acesti dezvoltatori imobiliari, care, chipurile, sustin progresul si confortul locuitorilor. Nu cand acest progres si acest confort creeaza un dezechilibru grav in alta parte, in confortul locuitorilor din acele casute delicate, cu maxim doua etaje, care inconjoara domeniul arghezian. Nu cand acest progres acopera trecutul cu moloz si-l ascunde in umbra mastodontilor din beton. Nu cand vad din livada unuia din scriitorii mei preferati -si ce noroc, ce mare noroc am ca imi permit luxul de a vizita din cand in cand livada sa mult iubita – in loc de cerul albastru impufosat cu nori… niste balcoane gri cu cate-o pata de culoare, pentru desfatarea ochilor.

Si cazul acestor ansambluri rezidentiale construite sub semnul unei mari intrebari in ce priveste legalitatea avizelor si aprobarilor obtinute nu este unic. Nici pe departe… De exemplu, chiar in coasta Oraselului Copiilor, se mai inalta o dihanie cu 12 etaje. Ritualul este acelasi. Se obtine cumva aprobarea, constructia incepe, altcineva contesta in instanta, se scriu cateva articole, se manifesta dezaprobari dintr-o parte sau alta si nu stiu cum se face ca pana la urma monstruletii cu multe etaje ne inghit cu totul, fara nicio noima.

Draga Primarie de Sector… adica, vreau sa spun, draga Primarie a Sectorului 4, avem si n-avem ramasite istorice in portiunea noastra de oras, sunt doar cateva, doua case memoriale, a lui Arghezi, care s-a contaminat cu blocuri, si a lui Bacovia, insuficient promovata, mai e o casa de care nu stie aproape nimeni, dar in care a locuit o vreme Traian Vuia, avem arhitectura industriala la Filaret care sta sa cada, un castel demn de Dracula, care nu poate fi vizitat decat de doua ori pe an din cauza starii precare a treptelor.

Ai, te rog, grija sa nu se imputineze si mai tare? Nu de alta, dar asa cum o tara fara trecut e o tara fara suflet, la fel si un sector fara trecut e un sector fara suflet.

 

ansamblu rezidential Casa memoriala Traian Vuia Casa Memoriala Tudor Arghezi Cimitirul Bellu Martisor Primaria Sectorului 4