Aveam 19 ani fără două luni, când m-a invitat la o întâlnire în Cimitirul Bellu un băiat înalt, palid și eminescian din profil. Se mutase recent în București și era pasionat de oraș într-un mod autentic. Eram destul de circumspectă în privința întâlnirii, dar m-a ademenit cu promisiunea că vom vizita mormântul lui Eminescu, așa că m-am dus. Eram îndrăgostită până peste urechi de poetul cu pletele în vânt, purtam mereu la mine, în rucsac, poza aceea a lui, faimoasă, pe care o decupasem fără jenă dintr-un manual de limba și literatura română. Eu nu mai fusesem niciodată în Bellu, și nici […]