Berceni de Poveste

Povesti din Berceni

luni

29

august 2016

0

COMENTARII

Blestemul mocirlei din partea veche a Berceniului

Scris de , in categoriaPovesti din Berceni, Povesti din vechiul Bucuresti

Uzinele comunale dare de seama 1943
Transmite povestea mai departe...

Străzi nepavate, desfundate, fără canalizare, primari dezinteresați, maidane neîmprejmuite, miasme neplăcute și balți statornice. Aceasta era situația părții vechi a cartierului Berceni, adică zona cuprinsă între șoseaua Olteniței, soseaua Giurgiului și bulevardul Constantin Brâncoveanu, căreia i se spunea la începutul secolului XX cătunul Bellu.

În anul 1936, de exemplu, cătunul Bellu număra 98 de strãzi necanalizate, 26 de strãzi nepavate sau parțial pavate și 30 de maidane numai bune de aruncat gunoaiele, servind în același timp și ca loc de joacă pentru copii sau punct de întâlnire pentru haimanale. Se ajunsese în perioada interbelică la un paradox tipic cu care bucureștenii aveau să se obișnuiasca în anii ce urmau: periferia capitalei era mult mai slab dotată edilitar decât comunele suburbane. Iar cătunul Bellu (partea de nord a comunei suburbane Șerban-Vodă) fusese inclus în interiorul hotarelor Bucureștiului, și deci condamnat la aproape patruzeci de ani de supunere în fața mocirlei cotropitoare.

Blestemul bălților se abătuse pe artere precum strada Frasinetului (azi strada George Bacovia), unde se formaseră adevărate focare de infecție, strada Stoian Militaru, sau pe terenul viran din capătul străzilor Colorian, Radului și Olteni (azi strada Alunișului), până în strada Peroni. Din acest motiv locul cu pricina fusese numit de mahalagii Balta lu’ Fira sau La Fira-n baltă- de la o femeie care locuia într-o magherniță, la marginea câmpului.

Sursa: "Uzinele Comunale. Dare de seama 1940"

Sursa: „Uzinele Comunale Bucuresti, Dare de seamă 1940”

 

La drept vorbind, nici calea Șerban Vodă nu fusese mai brează cu câteva zeci de ani înainte, dacă plecăm urechea la cele spuse de profesorul C.D. Severeanu despre muncitorii care se ocupaseră de „pavagiile” capitalei:

Lucrătorii pavagii erau așa de proști că nu știau să așeze pietrele una lângă alta și au crezut mai nimerit să facă șanțuri adânci în lungul străzilor și să pună podele de lemn.”

Dar aceasta fusese in secolul XIX, iar cătunul Bellu se apropia de jumătatea secolului XX și era tot numai o mocirlă, de le trebuia oamenilor o pereche de pantofi de rezervă în sacoșa când plecau cu treburi. Primarii promiteau la alegeri marea cu sarea, ca să ramână apoi fideli bălților stătute care infectau aerul cartierului și, uneori, contaminau apa potabilă. Locuitorii au așteptat ce-au așteptat ce li se cuvenea, adică atenția și implicarea autorităților, apoi și-au luat soarta în mâini și s-au organizat în comitete cetățenești pentru adunarea fondurilor necesare pavării străzilor. Prima stradă pavată printr-o astfel de contribuție publică a fost strada Radului. A urmat o parte din strada Puțul cu Tei (capătul dinspre strada Pictor Ștefan Dimitrescu așteptând modernizarea până în anul 1947, din cauza unui proprietar care nu voia să demoleze o construcție care depășea aliniamentul uliței), străzile Ilie Opriș, Pictor Ștefan Dimitrescu, Anton Colorian, o parte din strada Stoian Militaru, toate fiind pavate prin contribuția financiară a locuitorilor… cu ajutorul Primăriei și al întreprinderilor care luaseră in antrepriză unele lucrări (de exemplu, de canalizare se ocupau Uzinele Comunale București).

inundatii-aparatorii-patriei

Cam așa arătau unele străzi din cartierul Apărătorii Patriei, unde locuiau foști luptători pe front, în anul 1935. Primăria ridicase un fel de diguri în jurul unor ”bulevarde” mai acătării din mahala, iar apele bălteau pe ulițele nepavate.
Sursa: Realitatea ilustrată, nr. 427

 

Veneția, cu tot cu canalele ei, nici nu se comparã cu strada Echinoxului si inundațiile din '35. :) ( Strada Echinocțiului, lângã Institutul de Pneumologie Marius Nasta. Sursa: "Ilustratiunea romana", 3 iulie 1935)

Veneția, cu tot cu canalele ei, nici nu se comparã cu strada Echinoxului si inundațiile din ’35. 🙂
( Strada Echinocțiului, lângã Institutul de Pneumologie Marius Nasta. Sursa: „Ilustratiunea romana”, 3 iulie 1935)

 

 

 

Sursa: "Uzinele Comunale Bucuresti, Dare de seama 1943"

Sursa: „Uzinele Comunale Bucuresti, Dare de seama 1943”

În încheiere, vă mai povestesc două anecdote cât se poate de reale.

În rolurile principale, Primăria (Sectorului Albastru, în care se afla și cătunul Bellu) și antreprenorii care se ocupau de pavarea și canalizarea străzilor. În rolurile secundare și bătute de soartă… locuitorii.

Se știe ca Primariile, fie ele generale sau de sector, s-au ferit întotdeauna de sincronizare ca de dracu’, exceland în birocrație întârziind fără vreo remușcare plățile. La un moment dat s-a întâmplat ca Uzinele Comunale să canalizeze șase străzi, fără să le pună însă și gurile de canal necesare, pentru care nu primiseră banii. La primele ploi, străzile s-au inundat, iar locuitorii au fost nevoiți să facă găuri în casele de control ale canalelor, stricând lucrările.

A doua anecdotă e cu pavaje, dar păstrează ritmul celeilalte. Întreprinderea care se ocupa de pavarea unei străzi n-a făcut decât o parte din treabă, adică a pavat doar o bucată din carosabil, pentru că n-au mai primit bani de la Primărie și pentru restul. Ce s-a întâmplat a fost că vehiculele și căruțele au început să circule pe trotuare, stricându-le și pe acestea.

 

 

 

Surse: „Biblioteca Bucurestilor”, n3. 6, 2001- „Cartierul Bellu-evolutia lucrarilor edilitare si de urbanizare”, autor Florin Dobrescu

„Gazeta municipala”, 20 septembrie 1942

Foto sus- „Uzinele Comunale Bucuresti. Dare de seama 1943”

Transmite povestea mai departe...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *