Berceni de Poveste

Povesti din Berceni

miercuri

20

aprilie 2016

3

COMENTARII

Povestea lui Bezviconi, istoricul care s-a angajat portar la Cimitirul Bellu

Scris de , in categoriaPovesti din Berceni, Povesti din Cimitirul Bellu, Povesti din vechiul Bucuresti

Povestea lui Bezviconi
Transmite povestea mai departe...

Pe lumea asta sunt oameni si oameni. Oameni care, asistand inlacrimati la inmormantarea interlopului Fane Spoitoru, scuipa seminte pe mormantul lui Aurel Vlaicu, si oameni care, nevoiti sa se angajeze portari la Cimitirul Bellu, cerceteaza inscriptiile funerare, monumentele, sculpturile, apoi scriu lucrari de o importanta covarsitoare pentru istoria tarii.

Cum, nu cunoasteti decat oameni din prima categorie? Normal, puterea lor sta in numar si indiferenta. Tocmai de asta vreau sa va spun astazi povestea unui om din a doua categorie, de fapt a singurului om din a doua categorie, Gheorghe Bezviconi, un istoric, genealogist si heraldist fara de care o parte a trecutului nostru ar fi ramas acoperita de colbul nepasarii si coji de seminte. Iar noi am fi horcait acum, putin mai mult, ca un popor neatent si dezradacinat, care nu mai gaseste drumul spre casa si spre parinti.

Povestea lui Gheorghe Bezviconi a inceput in 1910, intr-o zi de aprilie, luna Berbecilor neobositi intr-ale incapatanarii si entuziasmului. A publicat primul articol la numai 17 ani, iar o parte din cunostintele de istorie si le-a obtinut de la cursurile lui Nicolae Iorga, Bezviconi fiind de fapt un autodidact. A scris mii de pagini, intr-o cautare febrila a adevarurilor istorice iar munca sa a fost apreciata in presa straina si de catre societatile academice.

In anii dbezviconiictaturii comuniste, ca multe alte figuri proeminente ale culturii romanesti, Gheorghe Bezviconi s-a trezit aruncat in malaxorul persecutiilor politice, dar a avut „noroc” ca nu a ajuns in puscarie. Mihail Roller, preşedintele Academiei Republicii Populare Române, l-a exclus din Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, unde era extrem de pretuit de Nicolae Iorga, iar partidul i-a oferit postul de portar la Cimitirul Serban Voda- Bellu. Acolo istoricul Bezviconi a devenit Domnu’ Gheorghita, s-a invatat sa traga clopotul si a continuat neistovit cercetarile, cu toate neajunsurile. Bezviconi a inteles inca de-atunci ca Cimitirul Bellu este amenintat de o mare primejdie, aceea a distrugerii. Fie ca distrugerea urma sa vina cu tavalugul comunist, sau cu necuviinta profanarilor ocazionale, Bezviconi si-a asumat rolul ingrat de salvator al istoriei celui mai faimos cimitir bucurestean, inchegand din sutele de notite secrete un inventar genealogic al celor disparuti, precum si o reconstituire a monumentelor de arta si arhitectura.

Savantul a murit in 1966, iar sotia acestuia, Tatiana Bezviconi, a completat si a adus la zi volumul, incercand sa-l publice. Cateva exemplare din lucrarea  „Necropola Capitalei” au vazut lumina tiparului in 1972, fara fotografiile pe care jurnalistul Paul Filip le facuse in Bellu (tot pe ascuns, pentru ca asa se fac lucrurile bune, pe ascuns) la rugamintea lui Bezviconi. Abia in 1997 a fost publicata, la Chisinau, in format de dictionar enciclopedic.

Cum spuneam, pe lumea asta sunt oameni si oameni. Oameni cu povesti si oameni care scuipa seminte pe povesti.

Surse:

Transmite povestea mai departe...

Comentarii

  1. daniela
  2. dana
  3. oana

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *