Locuitorii de pe Giurgiului n-au treabă cu bercenarii. Asta se știe. Dar cele două cartiere se îmbină ca zimții unui fermoar, unind ceea ce era cunoscută pe vremuri drept comuna suburbană Șerban-Vodă (mai exact, din 1914, după ce moșierii Barbu Păltineanu și Anton Colorian și-au parcelat terenurile cu viță de vie afectate de filoxeră și au dat în vânzare loturile de pământ, cu prețuri mici), iar povestea cartierului Berceni este strâns legată de evoluția cartierului Giurgiului, cu care împarte frățește câteva străzi (despre care am vorbit mai pe larg aici).

De-a lungul drumului ce duce înspre Giurgiu, în locul caselor vechi și livezilor, la sfârșitul anilor 50 au început să fie construite blocuri cu apartamente pentru oamenii muncii. Primele s-au ridicat căminele lucrătorilor IDEB (Întreprinderea de distribuție a energiei electrice la București), pe intrarea Vrabiei și intrarea Giurgiului, blocuri experimentale, din panouri mari. Apoi, în 1962, a început construcția blocurilor de 8 scări în două tronsoane, de la Drumul Găzarului și Piața Progresul, urmate de blocurile turn de 11 etaje și a celor tip bară, alcătuite din 5-6 tronsoane.

În perimetrul cuprins între Șoseaua Giurgiului, Strada Reșița și Drumul Găzarului, în 1971, s-au deschis șantierele primelor blocuri de 4 etaje din zonă, iar anul următor a venit rândul clădirilor cu 10 etaje din zonele Piața Progresul, Drumul Găzarului și Strada Luică.

În anul 1977 au apărut șantierele giganților care străjuiesc Șoseaua Giurgiului, clădirile de 10 etaje cu 4 până la 7 scări. Cutremurul a zguduit blocurile în curs de construire, iar dezastrul a determinat autoritățile să închidă șantierele și să consolideze toate blocurile construite. În imobilele de 10 etaje din imediata vecinătate a șoselei au fost găzduite persoanele rămase fără case.

În anul 1986 a început construirea ultimelor blocuri din zonă, cele din apropierea străzii Pictor Ștefan Dimitrescu.

 

 

Ansamblul Șoseaua Giurgiului este unul de tranziție, care se întinde și în adâncime și devine interesant datorită influențelor moderniste occidentale tipice anilor ’60, a spațiilor verzi generoase și a alternanței de volume care permite clădirilor să se reliefeze reciproc. Ansamblul are o piesă centrală, o clădire cu 15 etaje și terasă, care timp de 12 ani a fost cea de-a treia clădire rezidențială ca înălțime din București, după Blocul „Gioconda” și turnul din Piața Sala Palatului.

 

 

 

Povestea cu blocul înclinat de pe Giurgiului

Cu unul din blocurile monolite cu 11 etaje construite în 1962-1963 s-a întâmplat un mare pocinog. Blocul K a început să se încline din cauza solului instabil. Domnul Corneliu Vișan povestește (aici):

„Se înclina spre stânga, cum te uiți la el din stradă. Au reuşit să-l îndrepte undeva prin 72 – 75, nu-mi aduc aminte exact. Au importat o tehnologie japoneză, o pompă uriaşă care injecta, sub presiune, beton, direct în fundație. Ne strângeam ca la circ să vedem minunăția. Aveam mulți prieteni şi colegi care locuiau în blocul ăla. A fost evacuat de vreo 3-4 ori. La cutremurul din 77 s-a rupt de la mijloc, tot spre stânga. Am crezut că o să cadă peste casele de lângă el. Se vedea mobila din apartamente şi oamenii disperați pe casa scărilor. Am locuit în blocul de vis-a-vis, blocul C, nr. 58-70. La cutremur, eram chiar în stradă, aveam 12 ani şi mă uitam la blocul K şi la blocul, vechi, cu 4 etaje de lângă el care păreau că se dezintegrează.

Eram cu încă doi băieți mai mari ca mine cu 4 ani. Cum te uiți la bloc, din stradă, în dreapta, chiar la stradă, era o clădire cu 4 etaje şi cu acoperiş, în ape, acoperit cu țiglă. I se spunea bloc vechi. Adăpostea ,,Antrepriza nr. 2 construcții-montaj”. Birouri. Pe mine mă fascina denumirea. De aia am ținut minte. La cutremur săreau cărămizile din pereți la 3-4 metri depărtare de clădire. Blocul K chiar s-a rupt de la mijloc, spre stânga. L-am văzut. Cred că dacă mai dura cutremurul 2-3 secunde, blocul se dărâma. Pe noi, cei trei băieți din stradă, nimeni nu ne-a crezut, atunci, ceea ce am văzut. Eu m-am scufundat până la gât în pământ pe aleea din fața blocului. Pomii aveau coroanele la pământ. Vorbim de copaci de 20-30 de ani vechime. La 10 metri în fața blocului meu, când m-am uitat în sus, vedeam geamurile de la etajul 8 deasupra mea, iar blocul meu arăta ca un şarpe uriaş. La acea vreme, şoseaua era pavată cu piatră cubică. La cutremur, pietrele săreau din pavaj cam la 2 metri înălțime. Când am ajuns în stradă ne era frică să nu fim loviți de ele. Asta am trăit atunci. Nimeni nu ne-a crezut când povesteam.”

 

 

Povestea cu metroul care trebuia să ajungă pe Giurgiului

În 1952, când s-a aprobat planul de reconstrucție socialistã a capitalei si cel de construire a metroului, una din cele 4 magistrale de metrou proiectate urmând sã lege Parcul Herăstrau de Comuna Progresul. Staţiile ar fi fost construite pe Șoseaua Giurgiului, astfel:

• în zona Eroii Revolutiei de astãzi, fostul Pieptãnari
• între strãzile Nucetului si Frunzisului
• intersectia soselei Giurgiului cu strada Toporasi
• intersectia soselei Giurgiului cu strada Luica (capãt de linie)

 

 

 

Surse: wikipedia.ro