Cam așa, prin iulie, mama începea să-și probeze cele două costume de baie, să facă tot felul de liste și să ne întrebe de o sută de ori dacă vrem să luăm la noi niște șnițele sau niște langoși cu brânză, să avem pe drum. Tata pregătea mașina, lada frigorifică și micul aragaz de voiaj, iar eu mă duceam în fața blocului cu un zâmbet de motan satisfăcut.

-Plec la mare! îmi anunțam prietenii și le povesteam deja cum o să înot ca delfinul și o să mă bronzez de n-or să mă mai recunoască la întoarcere.

Ne făceam vacanțele la Mamaia. Tot anul numai la asta ne gândeam și ai mei puneau bani de-o parte ca să ne facem de cap în concediu. Plecam cu câteva provizii și cu noaptea-n cap, ca să ajungem devreme pe plajă, să nu pierdem nicio zi de soare și bălăceală. Eu mă ocupam foarte serios cu construitul castelelor de nisip, deși într-o perioadă mă revoltasem și începusem să sap gropi, devenise o adevărată pasiune. Mergeam la minigolf și la Teatrul de Vară (acum o ruină), ne plimbam în fiecare seară prin stațiune, savuram înghețată și stăteam la poze. Uneori completam caligrafic ilustrate și le trimiteam celor de-acasă, să afle că suntem bine, sănătoși, ceea ce le doream și lor, plus multe salutări de pe litoralul românesc.

La hotel îmi plăcea foarte mult. Aveam două locuri preferate, restaurantul, unde mâncam absolut tot, chiar și mâncăruri de care nu mă atingeam acasă, și micul balcon unde de obicei se afla un balansoar. Dacă nu era cu balansoar, începeam să plâng și dacă mă porneam nu mă opream prea ușor. Ai mei, săracii, n-aveau ce să facă, dar îmi luau repede o lopățică sau niște ochelari de soare cu Mickey Mouse și uitam de necaz. Nu știu exact de ce mi se părea legănatul ăsta cea mai tare chestie din lume, dar așa era. Acasă-n Berceni n-aveam balansoar pe balcon, măcar la mare să mă bucur și eu. Cred că așa mă gândeam.

Noi eram genul acela enervant de oameni care se trezeau foarte devreme ca să ajungă primii pe plajă. Bine, poate nu chiar primii, dar oricum până în ora șapte. Nu de alta, dar pe la 11 trebuia să ne întoarcem în cameră și să ne pregătim de prânz, și cum mie mi-era mereu foame la mare, nu făceam prea mult scandal când era vorba de strâns catrafusele și astupat gropile pe care le săpasem cu noua lopățică. Și tot așa, până când venea vremea plecării. De fiecare dată parcă se-ntrista și marea, se înfuria deodată în ultima zi și trosnea plaja cu valuri înspumate. Mă aplecam spre ea s-o mângâi, să-mi umplu palma cu miros de apă sărată, de alge și adâncuri stranii, apoi plecam înapoi, în Berceni.

Mi s-a cam făcut dor de marea de atunci, așa că am scotocit prin niște ilustrate vechi și, ce să vezi… acum mi s-a făcut și mai dor, fir-ar să fie!

 

 

 

 

 

 

 

 

cărți poștale litoral românesc copilăria în Berceni cum era înainte la mare ilustrate litoral românesc vacanța la mare