Știți ce făceau bucureștenii cu mărțișorul pe la sfârșitul secolului XIX? Își luau cu el alviță și-o atârnau de tavan.

Dar mai bine îl las pe Victor Bilciurescu („București și bucureșteni de ieri și de azi”) să vă povestească din amintirile dumnealui, din vremea când orașul era o…

„… capitală fără canal, fără lumină, cu băltoace aproape permanente […], cu străzi strâmbe, fără nicio aliniere, fiindcă cetățenii când clădeau, își așezau casele unde vreau și cum vreau. Iarna nu se ridica zăpada de pe străzi. S-ar fi revoltat proprietarii de grajduri care își vedeau periclitată agreata perspectivă a săniușului.”

[…]

„Mărțișorul, care pe vremea copilăriei mele era tradiționalul crainic al primăverii și nu valora mai mult de o băncuță de cincizeci de parale, sau o firfirică cum i se zicea pe atunci, s-a modernizat treptat, până ce a ajuns astăzi să nu mai fie firfirica de 50 de parale, și aceea străpunsă ca să i se petreacă șiretul de care se lega de brățara mâinii, ci giuvaericaua ce se cheamă pandantif, care pentru unele pungi reprezintă zeci de mii de lei, pandantiful trebuind să fie alcătuit din aur sau platină și câte o dată chiar surmontat de o piatră scumpă ce începe de la safir, trece prin rubin, smarald, sare câteodată chiar peste diamant și nimerește chiar briliantul.

Pe vremea copilăriei mele, mărțișorul acesta de 50 de parale se purta la brățara mâinii toată luna lui Martie, iar la 1 April se cumpăra cu el alviță, fiindcă pe atunci alvița era în mare cinste, cofetăriile neavând varietatea prăjiturilor de astăzi, ci doar baclavaua, sarailia, alvița, acadelele, fiindcă fondantele s-au ivit pe piață ceva mai târziu, iar tată-meu spunea că logodnicul ducea viitoarei lui cornete de năut cu stafide drept bomboane sau acadele, care s-au ivit ceva mai târziu.

La lăsata Secului, membrii familiei sau a două-trei familii se strângeau la una din ele unde se făcea bătaia alviței, ce consta dintr-un boț mai mare sau mai mic de alviță, după numărul participanților, boț legat de o sfoară spânzurată de cuiul tavanului unde de obicei atârna lampa de gaz și după ce se introducea în boț o monedă de argint sau de aur, ascunsă adânc în alviță, ca să fie anevoie de găsit, se începea bătaia alviței. Asistența făcea cerc la o distanță bună de boțul ce atârna acum la nivelul gurii, iar gazda imprima boțului o mișcare de rotație ce trecea pe dinaintea participanților, care cu tot riscul loviturii produsă de greutatea boțului și de viteza învârtelii lui, totuși reușeau să apuce cu dinții boțul, să-i oprească rotația și, dacă erau meșteri, să-i smulgă boțului o bucată de alviță. Apoi se imprima iar boțului mișcarea de rotație și procedeul urma tot așa în hazul general, până ce se ivea norocosul care prindea odată cu bucata de alviță și moneda de argint sau de aur.”

[…]

„Astăzi mărțișorul nu se mai câștigă cu dinții în alviță, ci se poartă la piept cât mai în vază, iar dacă are poftă să mănânce alviță nu așteaptă Lăsata Secului, ci-și satisface pofta într-o cofetărie, cu deosebire că azi alvița nu se mai cheamă așa, ci nougat, precum nici mărțișorului nu i se mai zice așa, ci pendatif. Astăzi mărțișorul nu se mai poartă toată luna lui Martie, ci numai două-trei zile și se păstrează frumos în cutiuța lui de catifea, la rând cu toată giuvaericaua, și nu se scoate decât la recepții, serate, baluri, ospețe, premiere, sau alte asemenea ocaziuni, unde se poate scoate în evidență strălucirea pietrelor rare. ”

bucureștenii de altădată Mărțișor în București obicei ciudat de Mărțișor