Văzând cât de greu se-mpacă Bucureștiul de azi cu puhoiul de peste un milion de mașini, ai crede că suntem cam nepricepuți când vine vorba de parcări. Nu prea le facem, și când le facem, le facem greu și cu mult cântec. Un naiv s-ar gândi că noi, bucureștenii, am început să construim parcări de ieri, de-alaltăieri. Pentru 10 000 de mașini, câte or fi fost în capitală prin anii 30, nici nu ne trebuiau prea multe locuri special amenajate pentru staționarea îndelungată a automobilelor.

Cu toate acestea, surpriză: primele locuri de parcare din București au apărut pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, din ele dezvoltându-se ulterior piețele.

 

Străzile Bucureștilor pe vremea fanarioților

 

O fi fost mai simplu să mergi pe străzile bucureștene în urmă cu două secole (existau doar patru artere mari și late, iar în rest doar ulițe și ulicioare), dar asta nu înseamnă că era mai puțin periculos. Cele patru poduri domnești (Podul Mogoșoaiei, Podul Târgului de Afară, Podul Calicilor, Podul Beilicului), fiind pavate cu bârne de lemn, se stricau repede și căscau degrabă gropi în care atât oameni, cât și vite, își rupeau picioarele.

Lumea nu prea arăta ulițelor cine știe respect, oricât de domnești ar fi fost ele. Cei care aveau prăvălii pe marginea vreunuia dintre cele patru poduri construiau alte corpuri de clădiri, de-a dreptul pe drumul public, fără nicio mustrare de conștiință. Dacă nu construiau, măcar își scoteau tarabele mai în față, în așa fel încât nu mai puteau merge pe drum două căruțe alăturate. În plus, bucureștenii care locuiau de-o parte și de alta a podurilor aruncau liniștiți gunoaiele și chiar excrementele pe stradă, de-a trebuit să dea vodă Moruzi, în 1793, poruncă să-și facă fiecare în curte hârdău pentru lături și gunoaie.

 

Primele locuri de parcare bucureștene au fost realizate pentru staționarea carelor țăranilor

 

Bucureștenii de acum două sute de ani nu credeau în utilitatea și necesitatea piețelor, chiar dacă din orașele occidentele acestea nu lipseau. Nouă ni se părea că astfel de piețe ar fi fost numai bune pentru adunat și mai mult gunoi laolaltă, pentru curățarea căruia tot noi ar fi trebuit să plătim. Alimentele, legumele, fructele și alte obiecte se vindeau de-a dreptul pe marginea drumurilor sau în târgurile din afara orașului.

Abia în pragul secolului XIX am început să cochetăm și noi, bucureștenii, cu ideea de piață destinată desfacerii de produse, și asta pentru că de la vodă Hangerli (1798), continuând cu succesorii săi, autoritățile au început să caute și să identifice locuri virane potrivite pentru ca țăranii care veneau cu mărfuri în capitală, să-și poată „parca” vehiculele. Căruțele, mai exact. Destul de repede, aceste locuri de parcare în care trăgeau o mulțime de care încărcate cu zarzavaturi, poame, legume și alte alimente, au devenit piețe în toată regula.

 

 

Dacă vreți să aflați mai multe despre rețeaua stradală bucureșteană de acum două-trei secole, dar mai ales dacă vreți să citiți o carte despre București, burdușită cu informații interesante și termeni savuroși, caracteristici perioadei fanariote, vă recomand sursa de inspirație pentru acest articol, și anume lucrarea lui Tudor Dinu, „Bucureștiul fanariot. Volumul 1. Biserici, ceremonii, războaie” (ediția tipărită pare să se fi epuizat, însă o puteți cumpăra în format digital accesând link-ul de afiliere).

 

 

Bucureștiul fanariot Calea Serban Voda parcări București