Cum muuult, mult timp în urmă, adică acum mai bine de o sută şi ceva de ani, în aceeași ”galaxie” numită București, printre clădirile noi şi moderne pe atunci, răsărite prin centrul urbei, și în toiul unor timide lucrări edilitare care vizau aducerea orașului la un nivel rezonabil de civilizație, încă se găsea cam peste tot, ”o amprentă de orientalism, de arhaic și de pitoresc”, asa cum scrie George Potra, în volumul 2 al cărții „Din Bucureștii de ieri”, publicată în 1990 . Iar pitorescul și arhaicul se vedeau şi se auzeau mai ales, nu doar în buricul târgului, ci și mai pe la periferie, pe străzile mai largi ale mahalalelor, prin grija celor care făceau comerț ambulant.

Încerc să-mi imaginez cam cum arătau străzile cu vad din București și cum se întreceau negustorii de legume, ori fructe, ori covrigi sau chiar porții de ciorbă de burtă sau urdă, ori pește proaspăt.  Negustorii veneau de prin mai toate colțurile țării să-și vândă marfa, fiecare adaugând, pe cât de mult îl ajutau imaginația și vorba, câte-o strigătură cu care să-și momească mușteriii. Iar printre negustori se amestecau și meșteșugarii care-și ofereau serviciile în gura mare, încercând să se facă auziți în marea de oferte comerciale și marketing de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Şi o să mă întrebaţi acum ce legătură ar avea toate astea cu Berceniul. Păi, e simplu. Cel puţin după 1910, Hanul Mandravela găzduia, în cabana din spatele cârciumii, țăranii veniți cu legume la piețele din București. Nu pe toţi, dar cred că majoritatea celor veniţi cu marfă în capitală au înnoptat, măcar o dată, aici.

Iată un fragment din cartea „Din Bucureștii de ieri. Volumul 2”, de George Potra, tiparita de editura Științifică și Enciclopedică, 1990

”În Bucureştii de altădată, în întreg secolul al XIX-lea și până după primul razboi mondial, cu aproximativ încă un deceniu, orașul-capitală printe multe trepte urcate pe plan urbanistic și edilitar, avea și o amprentă de orientalism, de arhaic și de pitoresc în același timp, prin cei care practicau comerțul ambulant. Negustorașii își strigau marfa cu glas tare, cu înflorituri și diminutive, din zorii zilei, pînă seara tîrziu, bineînţeles ţinînd seama de specificul mărfii pe care o vindeau. Nu exista aproape nici o ramură alimentară care să nu-și aibă sectorul ei în acest negoţ. De la fructele şi legumele cele mai variate, preparate de simigerie şi bombonerie, ciorbă de burtă, iaurt, lapte bătut sau covăşit, ”cășuleanul”, urda, brînza de vaci, pînă la găini, peşte, mielul gras etc., etc., toţi se luau la întrecere, pe uliţele mahalelor şi de multe ori chiar pînă pe străzile centrale ale Capitalei.

Magazinele şi pieţele erau mult mai puţine decît astăzi, oraşul mult mai mic atât ca întindere, cît şi ca număr de locuitori, iar toţi aceştia aduceau până în poartă sau chiar în curtea consumatorului cele mai variate mărfuri. În categoria ambulanţilor erau şi cei care vindeau marunţişuri de tot felul, (mercerie), pe tarabe oarecum fixe, găzarii (petrol), sacagiii (apa), lustragiii, vînzătorii de ziare; ţigăncuşele care vindeau flori, porumb fiert sau copt la grătar şi floricele” din porumb special; de asemenea cei care cumpărau haine vechi pe care le duceau la prăvăliile dintr-un anumit sector al oraşului, unde cei mai săraci şi cu bani puţini se puteau îmbrăca elegant”. Pe lîngă toţi aceşti ambulanţi erau şi micii meseriaşi, sau lucrători necalificaţi dar utili, unii care tăiau lemne (umblînd cu capra şi fierăstrăul pe umeri), spoitorii de cazane, albii şi tingiri ; reparatorii de pingele şi opinci; meşterii lăcătuşi care dregeau lacăte, garduri şi porţi; cei care reparau şi făceau lighene şi cazane de tablă. Oltenii, vînzători de zarzavaturi şi fructe, se distingeau prin cămășile lor lungi, care de multe ori le trecea de genunchi, prin brîul rosu care le încingea mijlocul şi în care-şi puneau punga cu bani, făcută din pînză deasă de americă şi faptul că, pînă toamna tîrziu, umblau cu picioarele goale. Rareori erau încălţaţi şi aceasta se întîmpla mai cu seamă duminica, după amiază, cînd mergeau la horă. Ţiganii spoitori atrageau atenţia prin îmbrăcămintea viu colorată, grecii şi albanezii, prin tichia sau fesul alb sau roşu cu un ciucure lung care atîrna într-o parte a capului, ca la evzoni, prin vesta şi şalvarii albi şi prin măsuța-trepied pe care o purtau pe umăr şi pe care aşezau tava de tabla atunci cînd erau obligaţi să facă un popas pentru vînzare; cumpărătorii de haine vechi, prin jobenul negru ce-l purtau pe cap, prin pantofii de lac şi prin bocceaua de pe mînă cînd era goala, sau de pe spinare cînd era plină, şi în care puneau cele cumpărate.”

Sursa: „Din Bucureștii de ieri. Volumul 2” – Dacoromanica.ro/ Digibuc.ro

Foto: Istoria Pe Scurt

bucuresti arhaic Mandravela negustori secolul 19 piete bucuresti istorie