În 1919, părintele urbanismului românesc, ing. Cincinat Sfințescu, publica un „Studiu asupra planului general de sistematizare al Capitalei, urmat de un anteproect de lege asupra stabilirei, construirei, desvoltărei și sistematizărei comunelor”. 

În această lucrare erau tratate pe larg două chestiuni: delimitarea orașului și specializarea cartierelor.

Delimitarea orașului era mai problematică tocmai în zona de sud, „în dreptul aglomerației Pieptănari și comuna suburbană Șerban Vodă”. Casele se înmulțiseră exagerat înspre sud, însă nu putea fi cuprinsă întreaga zonă în perimetrul urban pentru că acest lucru ar fi încărcat prea tare sarcinile Capitalei.

De aceea, în 1926, „Legea pentru organizarea administrației comunale a orașului București” a împărțit aglomerația Pieptănari și comuna suburbană Șerban Vodă în două regiuni: partea nordică a fost înglobată în Sectorul III Albastru, iar cea sudică (de la Piața Progresul și Mandravela) a rămas în administrația comunei suburbane Șerban Vodă.

Inginerul Sfințescu explica extinderea dăunătoare a orașului, pe de o parte prin lipsa mijloacelor financiare ale populației, ceea ce descuraja construirea unor clădiri în centrul orașului (unde prețul terenurilor era mai mare și, în consecință, valoarea chiriilor ar fi crescut), și pe de altă parte prin faptul că „la periferia Capitalei nu se exercită un control serios nici asupra desvoltărei cartierelor, nici asupra parcelărilor și nici, mai ales, asupra executărei construcțiilor. Se autoriză cu prea mare ușurință executarea de construcții rău plasate, nehigienic concepute și ce e mai rău, foarte prost executate.”

Explicația inginerului Sfințescu pare să fie valabilă și astăzi, mai ales dacă ne uităm la noile ansambluri rezidențiale care răsar haotic de-a lungul șoselei Berceni, de exemplu, dar în tot orașul e aceeași problemă. Multe blocuri noi sunt prea înghesuite, spațiile verzi par o utopie, canalizarea -dacă există, nu face întotdeauna față, unele străzi nu sunt pavate, trotuarele sunt un vis și nici iluminatul public nu e mai breaz. Practic, se repetă situația de la începutul secolului trecut.

Cealaltă chestiune, specializarea cartierelor, se referea la raporturile reciproce ale clădirilor și la raportul dintre construcții și stradă în ce privește înălțimea construcțiilor și utilizarea lor.

„Specializarea cartierelor în ceea ce privește caracterul dominant și utilizarea construcțiunilor va fi înțeleasă în sensul că într-un cartier se va permite ca excepție să se construiască o clădire proprie unui cartier pe o treaptă higienică superioară însă nu se va permite o construcție care intră în caracterul unui caracter higienicește inferior.”

În plan erau prevăzute: un cartier central cu o construcție în genere închisă, cartiere industriale, de locuințe ieftine sau de vile, precum și regiunea militară.

Regiunea de vest urma să rămână și să se extindă ca regiune militară: cazărmi, câmp de exerciții și fabrici cu caracter militar.

În imediata vecinătate a regiunilor industriale s-au prevăzut cartierele de locuințe ieftine, iar pe platoul înalt de lângă Văcărești „un cartier de vile avându-se în vedere frumoasa priveliște din această regiune”.

 

 

 

 

ansambluri rezidențiale hărți vechi inginerul Cincinat Sfințescu planul Bucureștiului