Văd că, din păcate, digibuc.ro și-a dat obștescul sfârșit. Trăgea să moară de ceva vreme și lungă i-a fost boala. Păcat, mare păcat. Bine că am apucat să salvez o parte din revistele interbelice din care voi încerca, în continuare, să vă ofer fărâme de istorie. Sper că demersul meu nu va supăra pe nimeni, mai ales că el hrănește doar pasiunea multora dintre noi pentru lucrurile demult apuse.

Astăzi vă prezint aici, integral, articolul al cărui nume în regăsiți chiar în tiltul de mai sus – ”La Crematoriu”, publicat de Ilustrațiunea Română în data de 9 noiembrie 1932 (din păcate, nu știu autorul). De fapt, este un soi de reportaj, dar unul care nu-i pentru inimi slabe, vă avertizez de la început. L-am ales totuși pentru că are acel parfum de scriitură adevărată pe cale de dispariție.

Să purcedem:

La Crematoriu

”Convorbirea cu confratele C… s’a închegat sub o forma glumeață, dar cu o umbră, de stranie seriozitate…

• Nu te-ar ispiti să faci un drum cu mine pân-la crematoriu?
• Ce cauți acolo?
• Vreau să-mi aleg un model de urnă,…
• Fii serios…
• Socotești că glumesc?

Am două locuri ”de veci” cari-mi aparțin. Unul la un cimitir din provincie iar altul aici la BeIlu. Totuși vreau să fiu incinerat.

• Bine, dacă dorești ai să fii. Dar până atunci mai e timp…
• Nu trebue să iau anume precauții ?…

Am izbucnit în râs. Amicul meu avea însă privirile triste.

Și-am pornit împreună în dimineață de Sărbătoare, cu aerul atât de limpede, încărcat parcă de un șuvoi puternic de speranță. Soarele desmierda cald, prietenos. Pe străzi vestmintele luminoase ale femeilor întruchipau o gamă armonioasă de culori. Frumusețea zilelor de agonie tomnatică te silește să mergi la întâmplare, fără nici un gând. De aceia am încercat o surpriză, când dincolo de Calea Șerban-Vodă, izolat în mijlocul unei coline, am zărit ridicându-se deodată un edificiu măreț, cu o curioasă arhitectura, stilul vechi bizantin îmbinându-se cu cel sirian.

Crematoriul. – Priveliștea din preajmă e și ea demnă de atentie. Șaptesprezece cimitire îi țin tovărășie spre Răsărit. Cei trecuți în imperiul liniștei întrec, cu mult ca număr pe cei ce forfotesc în tumultul orașului.

Intri sub bolțile clădirii, ale cărei ziduri țintesc să eternizeze anii. Ce ciudată e liniștea care s’a făcut deodată, în tine. În fund, altarul cu caracter teosofic, fiind comun tuturor religiilor. În fața lui catafalcul mobil, montat pe un ascensor hidraulic, așa că mișcările sunt foarte încete în momentul coborârii sicriului în salonul de incinerare.

Cadavrul unei fete tinere tocmai fusese adus. Sunt morți așa de frumoși că-ți trezesc un fior de spaimă, gândind că poate stropul de viața n’ar fi încă stins. Toți priveau pe copila cu mâinile încrucișate pe piept, neștiind ce să creadă. Dar directorul crematoriului, d. inginer Popovici, pentru ca să se depărteze orice urmă de bănuială, a dispus imediat transportarea sicriului intr’una din încăperile învecinate. Pe masa de piatră corpul aproape dezbrăcat prezenta pe piept și spate mari pete verzui, dovadă a începutului de descompunere. În sufletele celor apropiați moartei, raza de speranță, aidoma unui val de respiratie strânsă, s’a näruit brusc. Cineva a început să plângä inăbușit. Sicriul și-a reluat locul pe catafalcul mobil și în sunetele marșului funebru al lui Chopin, s’a coborît în adânc, două capace uriașe de aramă închizându-se în urma lui. Pe un drum tăinuit e introdus în celula de incinerare. Acolo flacările generatorului de căldură nu-l ating. Ci numai un curent de aer cald la o temperatură de 1500 gr. lasă să circule ; el volatilizează sicriul și cărnurile. Partile minerale din oase s’au calcinat pe dată rămânând de un alb curat, iar oasele mari au devenit atât de spongioase, încât la cea mai mică apăsare se fărâmițau. Trei kg. a cântărit cenușa splendidei ființe de mai înainte și în ele s’au cuprins toate visele, toate mulțumirile, toate suferințele acestei atât de scurte vieti.

Sus la primul etaj, într’un cotlon de câteva zeci de centimetri într’o minunată urnă, cenușa a fost așezată pentru totdeauna.

Privești de jurîmprejur. Pereții căptușiti cu mici ”culcușuri”, atât de plăcute și odihnitoare vederii. Prin încăperi numai tineret, care vizitează clădirea. D. inginer Popovici dă explicații. Are o față atât de blândă și o voce așa de liniștită.

El dă amănunte asupra expansiunei operei ce conduce. Unsprezece milioane s’au cheltuit până astăzi și mai e nevoe de o sumă identică. Nu peste mult timp Crematoriul va ocupa un loc vast pentru colonade, parcul cu urne și pavilionul administrației.

Incinerările voluntare au început să, crească, în numărul lor intrând și persoanele în trecere prin Bucuresti: opt americani, șase englezi, 12 germani, 4 foarte mulți ruși. Walter Staford din Filadelfia a dispus ca cenușa fratelui sau John Staford să fie aruncată în aer. Crematoriul nostru îi va implini această dorință.

Din locașul odihnei fără margini păsești afară la soare și lumină. Clipele pe cari le guști sunt infinit de plăcute și te trezești deodată mângâind cu privirile câmpia, drumul, locuințele cele împrejurătoare, binecuvântând în sinea ta popasul de viață, care-ți mai este dăruit.”

crematoriu Ilustratiunea romana povesti de demult reposrtaj la crematoriu