Tare zburdalnică a mai fost Dâmbovița în tinerețea ei. Când o apucau năbădăile, una-două o vedeai că-și umflă apele și dă năvală peste casele oamenilor, ca o zăludă, luând cu dânsa buturugi de-aiurea, căpriorii caselor, albiuțele copiilor și blestemele bucureștenilor deveniți nitam-nisam, marinari. Așa se face că, între mahalaua Cărămidarii de Jos și dealul Șerban Vodă, unde se afla Grădina Bellu și mai apoi s-a amenajat Cimitirul Bellu, s-a format o baltă înconjurată de stuf înalt de aproape 4 metri. Prisosul de apă se scurgea înapoi în Dâmbovița mamă printr-o gârliță căreia i se spunea Privalul Cociocului.     De ce al […]