A fost odata Manastirea Vacaresti… si ce pacat ca nu mai e. Imaginati-va doar, bercenari ai anului 2016, cum i-ar fi stat cartierului nostru cu o manastire grandioasa, o adevarata bijuterie arhitecturala, in care elementele stilului brancovenesc se imbinau ingenios cu motivele baroce. Un ansamblu de-a dreptul remarcabil, care se intindea, in anul 1736, pe o suprafata de 18.000 m². Destinul manastirii, considerata pe-atunci cea mai mare si mai frumoasa din sud-estul Europei, a fost insa unul nemeritat, de o cruzime infioratoare, care inca trezeste revolta si regretele bucurestenilor.

Povestea Manastirii Vacaresti a inceput la putina vreme dupa dezastrul provocat in capitala tarii de incendiul, foametea si epidemia de ciuma ale anului 1718. Domnitorul Nicolae Mavrocordat, reinscaunat pe tronul Tarii Romanesti, a dispus reluarea lucrarilor de la ctitoria Vacaresti, incepute in 1716. Constructia s-a incheiat in anul 1722, iar menirea manastirii a fost stabilita de domnitor, astfel:

„Streinii sa-i primeasca, pre goli sa-i imbrace, flamanzii sa-i sature, bolnavii sa-i caute, pre cei din temniti sa-i cerceteze cu mila.”

Eminent literat, Nicolae Mavrocordat s-a ingrijit ca la Vacaresti sa fie infiintate o scoala, o tiparnita si o bogata biblioteca, considerata, la acea vreme, una dintre cele mai mari din Europa. Reintoarcerea ciumei in oras, in 1730, l-a rapus insa pe domnitor, care a fost inmormantat in Manastirea Vacaresti. Pe lespedea mormantului stateau scrise urmatoarele cuvinte:

Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae, i-a urmat acestuia la tron, aducand manastirii ceea ce aveau sa fie ultimele imbunatatiri: un paraclis, un sistem de canalizare si o noua incinta, formata din cateva cladiri, pe latura de vest a constructiei. Aceasta se intampla in anul 1736, iar de atunci incolo, soarta Manastirii Vacaresti avea sa fie tulburata de nenumarate ori.

In 1802, un cutremur a daramat turla de deasupra naosului bisericii. Cativa ani mai tarziu, in incaperile manastirii s-au stabilit soldatii care luptau in razboiul ruso-turc, iar dupa revolutia de la 1848, tot aici au fost adusi liderii miscarii, pentru detentie. A urmat o lunga perioada de ignorare a manastirii de catre autoritati, iar din 1864 a devenit inchisoare oficiala de stat. Aici au fost inchisi Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Corneliu Zelea Codreanu si alte personalitati ale culturii si politicii romanesti.

In perioada interbelica, primarul Dem I. Dobrescu, cel care dorea realizarea retelei de transport urban subteran, in cadrul procesului de modernizare a Bucurestiului, a incercat sa salveze Manastirea Vacaresti de neplacutul si nepotrivitul rol de inchisoare. Planurile primarului o mentionau chiar ca posibila resedinta a Patriarhiei, insa proiectul nu s-a mai realizat. Dem I. Dobrescu era foarte popular si isi lua misiunea de primar mult prea in serios, asa ca a fost inlaturat de noua putere liberala, in 1933.

In anii ’70, soarta mult incercatei Manastiri parea sa ia o turnura inspre bine. Pana la cutremurul din 1977 au fost restaurate, in cadrul ansamblului, Casa Domneasca, Paraclisul si Staretia.

In mod miraculos, cutremurul de pamant nu i-a afectat structura de rezistenta, insa cutremurele la nivel administrativ, care au desfiintat Directia Monumentelor Istorice, au adus-o extrem de aproape de pieire, lasand-o prada urgiei regimului comunist.

In 1984, Nicolae Ceausescu condamna Manastirea Vacaresti la moarte. Stiu, ar fi trebuit sa folosesc cuvantul „demolare”, dar frumoasa Manastire Vacaresti avea atata viata in ea de la istoria stransa intre zidurile sale, incat buldozerele nu au demolat-o, ci au omorat-o.

Arhitectul Gheorghe Leahu, cel care condusese cu cativa ani inainte proiectul de restaurare a ctitoriei, descrie in cartea sa, „Distrugerea Manastirii Vacaresti”, tragicul tablou care se infatisa bucurestenilor in luna decembrie 1986:

„Întreaga incintă din faţă nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc şi Stăreţia erau fără acoperişuri şi fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari orbite negre în zidurile sfărâmate. „

In acea iarna, la Piata Sudului, acolo unde vechiul Bucuresti isi strangea drumurile in raspantia blestemata a Mandravelei, oamenii isi luau cu capetele plecate ramas bun de la mareata ctitorie a lui Mavrocordat. Anul 1987 n-a mai apucat sa cunoasca nimic din Manastirea Vacaresti. Au ramas doar cateva imagini in filmul lui Sergiu Nicolaescu, „Noi, cei din linia intai”, pastrate cu pretul unui chin in plus pentru osandita biserica. Atunci a fost fracturata crucea de la mormantul lui Constantin Mavrocordat, iar tancurile si aruncatoarele de flacari au produs nenumarate alte distrugeri zidurilor bisericii.

 

Planurile lui Ceausescu pentru terenul pe care se afla Manastirea Vacaresti nu justifica in niciun fel masacrul ctitoriei. Nimic nu ar fi putut egala splendoarea acelui monument. In niciun caz un complex imens, cu 12.000 de locuri, sau mall-ul de astazi.

A fost odata Manastirea Vacaresti. Acum nu mai este. Sa nu o uitam.

 

Surse:

„Calauza istorica a Manastirei si Inchisorii Centrale Vacaresti”, de Alexandru Al. Falcoianu

„Martiriul unui simbol al ortodoxiei. Manastirea Vacaresti”, de prof. Camelia Ciobotenco

„Viitorul Bucurestilor”, de Dem I. Dobrescu

„Istoria Bucurestilor din cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre”, de Constantin C. Giurescu

 

 

 

Constantin Mavrocordat Dem Dobrescu Inchisoarea Vacaresti manastirea Vacaresti Nicolae Ceausescu Nicolae Mavrocordat primarul Bucurestiului