În anii ’40, Bucureștiul avea cinci gropi de gunoi, fiecare groapã de gunoi adãpostea oamenii ei, și fiecare om avea povestea lui.

Mirosul însã… se prea poate sã fi fost asemãnãtor peste tot. Miros de gunoaie putrezite, de speranţe murdãrite, de sãrãcie, promisiuni deșarte și rachiu prost.

Romanul „Groapa” al lui Eugen Barbu recreeazã atmosfera sumbrã și fetidã a mahalalei Cuţaridei (Parcul Cireșarii) de astãzi, deși ar fi putut descrie la fel de bine viaţa celor din Valea Plângerii (Parcul Tineretului de astãzi). Marginea Bucureștiului, însufleţitã de aceiași oameni amãrâţi, pentru care cãsãtoriile se fac de nevoie, între bãrbat și zestre, și al cãror trai zilnic se asigurã cãutând sticle, oase, așchii de lemn, sau tãind portofelele celor înstãriţi, își aratã chipul la fel de hâd din orice parte ai privi-o.

Eugen Barbu spunea cã a lucrat la romanul „Groapa” zece ani, timp în care l-a refãcut de treisprezece ori înainte de a-l publica. Se pare cã numãrul treisprezece i-a purtat noroc, pentru cã la apariţie, în 1957, a avut un mare succes atât în ţarã, cât și în strãinãtate, publicul de peste hotare fiind extrem de atras de izul naturalist al romanului. Eugen Barbu scrie concis, în fraze scurte și dialoguri autentice, povestea ridicãrii mahalalei Cuţarida, în Bucureștiul interbelic.

Totul a început cu Grigore, un fel de mai mare printre gunoieri, care-și adusese nevasta și lopata în Groapã, sã-și încropeascã bordei și viaţã. Apoi a venit Stere, un cârciumar dornic de cãpãtuialã, și pentru el, sã aibã grijã de dânsul, e adusã Lina. Dupa ce s-au mai aciuat Gogu croitorul, cu tot cu muierea lui, și Tilicã, un frizer „pipernicit și janghinos”, care se-apucã sã tundã „lucrãtorii, zidarii și ceferiștii”, deja mica așezare a început sã prindã suflet. Zidarii care ridicau case prin apropiere se știau de mult, de când lucraserã la casele boierești de la Mandravela sau Vãcãrești, iar ceferiștii s-au pripãșit în șandramale.  Primãria le-a construit, cu chiu cu vai, bisericã, apoi a venit printre ei Popa Metru, sã slujeascã-n Cutarida.

Mi-a rãmas dragã în mod special scena „moșilor” de la Mandravela. De Paști, banda de hoţi a lui Bozoncea pornește spre tiribombele pregãtite la Mandravela, unde, „într-un colţ se întindeau moșii, iar tromboanele și lãutarii se auzeau de departe.” Eugen Barbu redã o imagine atât de realistã a bâlciului de altãdatã, cu dulapurile, roata, „poligonul de dat la semn”, carditorul cu „alba-neagra”, desfãcut taman la rãspântia blestematã a Pieţii Sudului de astãzi, încât aceasta se-nfãţișeazã aproape aievea în ochii cititorului.

Totuși, Groapa nu este deloc o lectura confortabilã, ci una care te zdruncinã, trimiţându-te cu ghionturi nemiloase într-un trecut aspru, dar nu mai puţin fermecãtor. Sã te scufunzi în „Groapa” înseamnã sã te arunci în mijlocul neiertãtoarei mahalale bucureștene, s-o cunoști așa cum n-ai fi crezut c-o poţi face vreodatã.

ce mai citesc bercenarii Groapa lui Eugen Barbu mahalaua bucuresteana mahalaua Cutarida Mandravela Vacaresti