Calea Șerban Vodă era doar un drum ca vai de lume la începutul secolului XVII, drum pe care l-a podit, cu bârne mari de stejar, domnitorul Țării Românești, Radu Șerban. Pe-atunci, ulița era cunoscută ca Podul lui Șerban-Vodă, dar spre sfârșitul veacului XVIII, în vremea lui Alexandru Voda Ipsilanti, a început să i se spună Podul Beilicului.

Sună ciudat, nu? Beilic. De unde și până unde?

Ei bine, beilic se spunea în vremea aceea casei în care erau găzduiți beii și alți trimiși oficiali ai Porții otomane în Bucuresti.

În 1776, Vodă Ipsilanti a construit pe Podul Șerban-Vodă, în apropierea vechii Curți Domnești, pe partea dinspre Dâmbovița, un caravanserai (o clădire mare cu un cat, unde erau primiți dregătorii turci, ”pașale, emiri, numbașiri sau capigii”, ținuți fiind pe cheltuiala Domnitorului). Caravanseraiul avea un mecet (lăcaș religios musulman), baie și grădină pe malul drept al Dâmboviței. Aici trăgeau și unii negustori care veneau cu marfă, precum și curierii și slujbașii trimiși cu treburi în Principate, iar podului i-a rămas pentru multă vreme numele Podul Beilicului.

Domnitorul Ipsilanti a făcut tot atunci și o „hotărnicire” a orașului, stabilind granițele din cruci dincolo de care nimeni nu mai avea voie să-și așeze casele.

 

 

 

Podul Beilicului a devenit o stradă importantă pentru București.

Aici „se îngrămădea la înscăunările domnilor nou învestiți întreg norodul capitalei” și pe aici „se scurgeau convoaiele de surghiun sau de beilic”. Însă după „intrarea Hangherliului (Vodă Constantin Hangerli) pe Podul Mogoșoaiei”, în 1797, „cumpăna greutății orașului se apleacă mai mult în jurul ei, iar Podul Beilicului e redus la ulița de mahala. Locuitorii de pe Beilic rămân tare mâhniți”, citim în cartea „Urbanism și cult național”, din 1930.

 

 

Apoi, în 1823, Hanul Beilicului a ars. Domnitorul Ghica a dat ordin ca egumenul Mănăstirii Sf. Ecaterina să scoată toți chiriașii din hanul pe care-l avea, si să-i găzduiască acolo „fără de altă zăbavă” pe trimișii Înaltei Porți.

În 1835, Podul Beilicului a primit, în locul grinzilor de lemn, un acoperământ din bolovani de râu.

În a doua jumătate a secolului XIX i s-au adus mai multe modernizări, iar în 1878, după intrarea triumfătoare a armatei române în București în urma războiului ruso-turc, vechile poduri au fost redenumite. Atunci,  Podul Beilicului și-a (re)căpătat numele Calea Șerban Vodă.

 

Sursa foto principală: Calea Șerban Vodă în fața Cimitirului Bellu, foto Iosif Berman, Muzeul Municipiului București via „O incursiune în istoriile cartierului Berceni”, coordonator Mihaela Murgoci

Surse:“Cetatea de scaun a Bucureștilor” de Paul Simionescu și Paul Cernovodeanu

„Urbanism și cult național”, 1930

Documentar 1972, „Bucureștiul necunoscut, Calea Șerban Vodă”

București, Materiale de istorie și muzeografie, XXVII, 2013

Calea Serban Voda casa targovet de pe Calea Serban Voda istoria Caii Serban Voda Podul Beilicului