Nunta de pe Valea Plângerii
Scris de Marilena, in categoriaPovești din cartier Berceni, Povești din vremuri vechi
Dacă dăm înapoi paginile istoriei Bucureștilor până în anul 1928 și facem o plimbare până în spatele cimitirului Bellu, unde astăzi știm că-i locul Parcului Tineretului, o să vedem un maidan imens, căptușit cu gunoaie, stârvuri și o mizerie atât de complexă încât te șochează la prima vedere ca un pumn în plină figură.
Suntem pe Valea Plângerii, una din gropile de gunoi ale Capitalei, „republica vagabonzilor și mardeiașilor, jungla pitorească cu legile ei proprii, ring de îndrăsnețe asasinate, de sinistru desfrâu și uneori de eroism”, unde se așezase o șatră de țigani.
„Iată cortul, cu toată gospodăria, plus pisica râioasă cu care se joacă o fetiță de faraonică descendență. Sora ei mai mare e în preajma nunței, și cu acest prilej familia a hotărât să facă o… baie. Mireasa ajută mamei sale bătrâne să se spele. Campingul gospodăriilor țigănești duhnește. Mizeria e uluitoare. Dar mireasa are 16 ani și mirele 17: în tinerețea lor, fata râde sglobie- spălându-și picioarele pe care s-a încrustat toată murdăria maidanului, iar mirele a plecat să angajeze lăutari.”
Cât despre trusou, nu vă gândiți cumva că lipsește, nici chiar aici, în groapa de gunoi. Soacra îi face miresei părul cârlionți, cu fierul, iar mamă-sa îi înmânează ceremonios un pachet cu haine. Ciorapi albi, cam putrezi, pantofi cu barete albe și rochie albă până la călcâie. Fruntea miresei e împodobită cu două cordeluțe înflorate. Lipsesc însă jartierele.
„Mireasa alege din maldărele de gunoaie de pe maidan două fâșii de cârpă, cu care-și leagă ciorapii. Cu acest prilej, s-a întâmplat un mic accident în dessous-ul îmbrăcat la lumina soarelui: ciorapul s-a rupt haotic. Dar asta nu are importanță.
Sosește mirele, escortat de taraful de lăutari sanguini, cari cântă un marș special. Sindrofia începe. Mama soacră invită asistența:
-Nu poftiți în salon?
Salonul e un umbrar improvizat, acoperit cu stuf și pae: câteva spice se apleacă în adiere: fac reverențe oacheșei mirese a maidanului.
Dar rasa aceasta vânjoasă preferă aerul liber. În fața salonului se încinge hora țigănească, cu tropăiri subliniate de deraierile arcușului pe cele mai subțiri coarde ale viorii, de țăcănitul sonor al țambalului și de fluerăturile disperate ale năierului, căruia nu i s-a arătat încă- în glumă- lămâia.
Cavalerii sunt în vestă, din care ies învoalte mânecile cămășilor brodate în arnici roșu. Sosește vinul. Ochii tineretului scapără cu luciri diabolice, ca de crimă. Se dă și lăutarilor o sticlă, care trece din mână în mânp. Neam higienic, înainte de a bea, fiecare țigan șterge gura sticlei de pielea gâtului său negru, într-un gest asemănător sinucigașului care-și taie beregata.
Cheful se încinge. Și nunta se termină de obicei printr-o încăierare generală, din care mireasa iese cu frumoasele cosițe devastate, iar mirele cu un ochi tumefiat, dacă nu choar cu o butonieră în plus, făcută de briceagul vreunui cavaler de onoare, nu numai în stofa hainei, dar și în pielea celui căruia maidanul îi va servi în noaptea aceasta de pat nupțial.”
Sursa: „Realitatea ilustrată”, 13 Octombrie 1928
Localizarea imaginilor în Valea Plângerii se bazează pe articolul d-lui C.D. Mocanu, Vitan – felurimi (I) A fost nuntă-n cartier? (simplybucharest.ro)
Care ai scris acest articol, sa ma fut in gura ta si a familiei tale! Cam iei rasa aceasta in râs printrun articol care putea sa fie frumos. Ce era daca ne povesteai aceasta intamplare fara jicnirile cu perdea facute? Sa-mi bag pl in neamu si familiia ta fe la mic la mare.
Draga Geo, esti de o imbecilitate inocenta. Atat de inocenta incat nu ti-ai dat seama ca mai tot articolul este preluat ca si poveste din scrierile unui cetatean de pe la 1928. Asa se exprimau ei atunci, „jicneau” mai cu perdea. Eu te jignesc fara perdea si fara draperie, esti si agramat si prost facut gramada. Atat de porst ca faci tigania de ras. Daca tot alegi sa te exprimi in scris, roaga pe cineva mai priceput sa iti citeasca inainte, sa ti eplice si apoi sa scrie pentru tine.