Mahalaua Manu Cavafu
Scris de Marilena, in categoriaPovești din vremuri vechi
Din vechea mahala Manu Cavafu a mai rămas o biserică, în imediata apropiere a școlii profesionale Iosif Rangheț și a Liceului Gheorghe Șincai.
Biserica Manu Cavafu
Sursa: www.manucavafu.ro
Istoria acesteia se întinde mult în urmă, până în anul 1815, când cavafii (negustori de încălțăminte de calitate inferioară) care începuseră a se așeza la sud de Slobozia Domnească, aproape de Capul Podului lui Şărban Vodă”, din ,,mahalaua Broşceni”, au vrut să înalțe o biserică.
Jupânul Manu Cavafu, „proinstarostele de kavafi” (adică starostele pielarilor din mahala) a cerut îngăduință de la Mitropolitul Nectarie pentru a zidi locașul sfânt „pe locul răposatului Hagi Dumitrache Papazoglu”, iar Protopopul ,,Plăştii de Jos” (între ,,Capul Podului lui Şărban Vodă” şi ,,Cărămidarii de Jos”) a mers la faţa locului să vadă ,,cătă depărtare iaste de la locul unde are jăliitorii să facă biserică şi de să cuvine acolo a se face biserică şi cam câte case să pot aduna a fi pentru enoria celei noua biserici, din care să se poată hrăni doi preoţi, ce se vor orândui paznici cu orânduitele bisericii slujbe”.
De găsit la fața locului, fața bisericească a găsit astfel: ,,ca la 150 case” care reveneau ,,bisericii celei noi”, că locul este între biserica ,,Broşcenilor (de Sus) şi biserica mahalalei Cărămidarilor de Jos” şi că se poate hrăni doi preoţi din inoria bisericii”.
Căci așa trăgeau vechii meșteșugari de poalele orașului, să-i încapă pe toți. Între 1700 și 1800, o mulțime de negustori și breslași s-au așezat la periferiile Bucureștilor, aproape dublându-i suprafața. La sud de Slobozia Domnească și mahalaua Broșteni (cu Dâmbovița înlesnind munca tăbăcarilor), s-a format mahalaua Cărămidarii de Jos, prelungită de mahalaua Manea Cavafu și mahalaua Apostol.
„Fiecare breaslă avea ca patron sau protector un sfânt, la a cărui zi se făcea mare praznic la o biserică anume hotărâtă. În acea zi, toți membrii breslei, în frunte cu starostele, cu bătrânii, cu călugării de rang înalt, purtând înainte praporul sau steagul breslei, lucrat cu mătase și fir, se îndreptau spre biserica aleasă și ascultau slujba de pomenire a patronului lor.”
Cam atât despre biserică. Din păcate, se pare că meșterii care au tot lucrat pe la ea i-au acoperit pisania, așa că se cunosc destul de puține lucruri despre micul locaș.
Sursa: Plan și ghid al orașului Bucureși, V. Miorini, 1923
Mahalaua Manu Cavafu în anul 1934
De la începutul secolului XIX sărim direct în anul 1934, când un titlu sumbru ne atrage atenția din revista Ilustrațiunea română (9 mai).
Dramele mizeriei: Sinucigașii din Str. Manu-Cavafu
În mahalaua uitată de Dumnezeu a Belului, într-o noapte un om a căzut înfrânt de mizerie. Chelnerul Ion Buciumanu s-a sinucis din cauza mizeriei și a sărăciei. Tată a patru copii, din care îi mai rămăsese o fetiță dementă și un băiat, Buciumanu a aprins într-o seară, lângă pat, un lighean cu mangal, punând capăt suferinței. Iată câteva scene din vechea mahala Manu Cavafu, acum inclusă în cea mai mare, a Bellului.
Pentru a-și vindeca fiica bolnavă de demență, mama acesteia „a recurs la toate mijloacele babelor din mahala. Babele preparau ape neîncepute, cu sânge adunat de la nouă iepe neîncercate, cu praf din labă de broască strivită de roata căruții, cu rânză de porumb negru, cu descântec făcut la drumul cu șapte răscruci. Necurtul nu pleca. Alcoolul, sifilisul și tuberculoza strămoșilor erau bine înfipte în trupul chircit de suferință al fetiței de 12 ani și leacurile babelor din mahalaua Bellului nu le puteau goni.”
Sursa: Ilustrațiunea română, 9 mai 1934
Zona Manu-Cavafu era pe atunci, de altfel, foarte aproape de Valea Plângerii, groapa de gunoi a Cociocului, despre care am scris în mai multe rânduri.
Zona Manu-Cavafu în anul 1974
După 40 de ani însă, lucrurile s-au schimbat. Pe Dealul Piscului a fost realizat Parcul Tineretului, iar la capătul magistralei Nord-Sud (bulevardul Dimitrie Cantemir), sub deal, se puteau vedea blocurile noi de 10 etaje în locul cartierului de case ras atunci de pe fața pământului. Doar bisericile Manu Cavafu și Cărămidarii de Jos au scăpat intacte.
Iată cum se vedea -în cuvintele lui Vintilă M. Mihăilescu- mahalaua Manu Cavafu, în anul 1974:
„Pe strada bine pavată, îngrijită și încadrată de case parter cu câte o curte de obicei strâmtă, însă niciodată lipsită de copaci și flori sau plante agățătoare –nu rar viță de vie – înainte de a ajunge la biserica Manu Cavafu, ascunsă între pomi și frumos pictată în interior, apare o uliță strâmtă – de cel mult doi metri lățime – care face să fie văzută pentru pitorescul ei și contrastul pe care îl prezintă cu magistrala și chiar cu străduțele modeste de tradițională mahala bucureșteană (în curți relativ mari, mai mult cocioabe decât case, însă întodeauna cu flori în față).
Pe străzile Manu Cavafu, Mocăncuței, Norilor, îți atrag atenția calcane de casă, garduri de scânduri ce stau să cadă, căsuțe mărunte –unele căptușite de tablă – sau chiar cocioabe, și totuși cu flori împrăștiate, copaci, iederă, viță.
Alte ulițe asemănătoare, cu nume de nori (Cirrus, Nimbus, dând în str. Norilor) sunt mai largi, mai aerisite, însă tot nepavate și cu bordură de buruieni înalte, încâlcite și troscot, ca pe maidanele de altădată. Le încadrează case tot atât de prăpădite, mai mult fără decât cu garduri, despărțite între ele uneori prin tarlale de porumb, ori brazde de varză, dar nu rar și ele cu flori ochioase în fața casei.”
Sursa: Ghid București, 1969
Surse:
Evoluția geografică a unui oraș, București, Vintilă M. Mihăilescu
Vol. Pr. Dumitru Stancu, Monografia bisericii Manu Cavafu în ,,Glasul Bisericii”, nr. 10-12/1984
Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Constantin C. Giurescu
București materiale de istorie și muzeografie XXVI 2012
da a fost o data acolo pe manu cavafu sa nascut fratele meu