Babele doftoroaie din Berceniul vechi foloseau metoda de vindecare a babilonienilor
Scris de Marilena, in categoriaPovești din cartier Berceni, Povești din vremuri vechi
Nu se complicau prea mult primii bercenari când venea vorba de boli și doctori. Moda în mahalalele bucureștene era să nu fii nici prea bolnav, nici să nu te dai peste cap să ajungi la cine știe ce doctori faimoși. De ce-ai fi făcut-o, când babele doftoroaie erau mereu gata să lecuiască orice beteșug cu fierturile și plămădelile lor?! La spital te duceai numai când era grav de tot, în caz de, eu știu, tifos, holeră sau ciumă. Dacă te mai internai și-atunci…
Cică bolile bucureștenilor puteau fi numărate pe degete: troahna (guturaiul), tusea măgărească (convulsivă), pojarul sau spuzeala (rujeola), gâlcile (amigdalita), junghiul sau frigurile de stomac sau malarice. Doftorii le vindecau pe picioare cu ceaiuri de diferite buruieni sau cu pahare aplicate când ca ventuze, când sorbite cu drojdioară, vinișor sau țuică fiartă. Medicamente se luau foarte rar, și numai chinină, antipirină sau purgative.
„Și era bine!” conchide George Costescu în „Bucureștii vechiului regat”.
La noi, în Berceniul vechi, erau destule babe doftoroaie. Una era Dobrița lui Mincu, în dealul Mărțișorului. Zice Mihai Tătărâm în cartea lui, „La margine de București”, că „făcea minuni când se apropia de bolnav. Vindeca frigurile cu ceai de măceșe amestecat cu frunze de tarhon, iar răceaala o scotea cu infuzie de coji verzi de nuci, unsă pe spinare. Cu ceai de isop vindeca astmul, hipertensiunea și bolile de ficat. Nu e de mirare că sfătuia femeile să se spele pe cap cu ceai de roiniță, amestecat cu isop, ca să împiedice încărunțirea părului.”
Apoi, în Cărămidarii de Jos era „vestita babă Catrina, așa cum mai înainte i se dusese faima babei Anastasia sau babei Neacșa, despre care Sultzer afirma că nu există boală oe care babele doftoroaie să n-o vindece cu ierburi.”
E de admirat că babele doftoroaie nu se dădeau bătute, chiar dacă rezultatele se lăsau așteptate.
„Când toate leacurile lor se dovedeau zadarnice, bolnavul era întins pe o saltea în fața casei și oricine trecea se interesa ce are și de știa vreun leac deosebit punea să fie încercat.”
Metoda aceasta era cunoscută încă din antichitate, de la babilonieni. Când doctorii nu mai erau de niciun folos, babilonienii scoteau bolnavii în mijlocul târgului și toți cei care treceau pe-acolo trebuiau să-i cerceteze și să-și dea cu părerea. Bine, și noi procedăm asemănător astăzi, când cerem păreri despre bolile noastre pe diverse forumuri online.
Doftoroaiele făceau, carevasăzică, legea în mahala. Iar dacă suferința omului necesita totuși un medic, bucureștenii preferau să meargă la doftorii „rău-famați”, cei care făceau vâlvă fără să aibă în spate prea multe merite științifice, de exemplu la doftorul Drasch, un neamț fără titluri academice care a vindecat într-un mod neortodox o fătucă suferindă de… sticleți în cap. I-a dat dreptate și i-a spus să stea două zile și două nopți într-un fotoliu, apoi a venit la dânsa cu trei sticleți cumpărați din piață și le-a dat drumul prin cameră ca să-i arate că a scăpat-o de ei.
Bunica bunicului meu patern a fost Baba Doftoroaia a mahalalei Delea Noua, la care se trădătoare lumea din Popa Nan pana in Obor. Fiul ei, strabunicul meu, Gheorghe Dobre, devenit Dobrescu, a venit la 1910 în cătunul Bellu, pe ulița Colorian, unde a deschis o crâșmă și o băcănie. I se spunea Opincaru, deoarece făcea opinci, le vindea la Piata Bibescu, acea o dugheană acolo… O tempora…