„…să auzi la Văcărești în sat, din jos de București, cum că s-ar fi primejduit o casă de astfel de bolă, încât s-au dat și foc. După aceasta au mai trecut câteva zile. Socoteam glumă. Alții zicea: minciuni! Până s-au adevărat. În București lumea tot nu credea. Până când începu a să îndeși în luna lui august cât mergea mai rău. Iar când fu la octomvrie să întări o groaznecă morte, care nici nu s-au mai pomenit să mai fi fost vreodată măcar și alocurea.”

Așa zicea Ioan Dobre zis Dobrescu, cojocar, țârcovnic și autor al unor însemnări în care sugerează că… păcatele oamenilor aduseseră ciuma în Bucureștiul anului 1812. Păcatele, moda, carnea și Voltaire.

„Și intră învățătura lui Volter, acela urâtul lui dumnezeu, pe care îl avea păgânii ca pre un dumnezeu.”

Lăsându-l pe Voltaire la o parte, alții zic că ciuma fusese de fapt adusă de alaiul noului domn fanariot Ioan Gheorghe Caragea, care după intrarea în oraș a poposit câteva săptămâni la Mănăstirea Văcărești. În același an, capitala otomană fusese decimată de o epidemie de ciumă, așa că Ion Ghica și medicul german Friedrich Reinhold Grohman au socotit că printre însoțitorii domnitorului se poate să fi fost câțiva bolnavi de la care-a pornit nenorocirea-n București.

Apoi, ori „la Văcărești, în sat”, ori chiar la Mănăstire, s-a auzit că ar fi fost primejdie de ciumă, după cum scria cojocarul Ioan Dobre, însă tot el menționează că „socoteam glumă”.

Primele cazuri de ciumă au fost raportate abia în iunie 1813, pentru că din diverse motive (ori boala nu a putut fi diagnosticată corect de la început, ori pericolul nu a fost luat în serios, ori poate nu venise odată cu Caragea) și tot atunci s-au instituit și primele măsuri de carantină.

Domnul a orânduit un zapciu spătăresc cu 15 neferi pentru a păzi năpristan toate drumurile de la Văcărești până în deal la Spirea cu poruncă „de a nu lăsa pe nimenea ori pe jos sau călare, sau cu carul să intre în poliție” (V.A. Urechia), la 1 iulie s-au închis barierele orașului, s-au spălat casele contaminate cu ajutorul tulumbagiilor, țiganii și cerșetorii au fost îndepărtați din capitală, cârciumile și cafenelele au fost închise.

„În mahalaua Cărămidarilor oamenii mor ca muștele și zilnic sunt înmormântări”, aflăm din Jurnalul Național.

Ca muștele mureau în toată capitala și în toată țara. Ciuma lui Caragea, căci până la urmă așa i-a rămas numele, a făcut până la 300 de victime zilnic și se crede, scria Ion Ghica, că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90.000.

„Contagiunea era așa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, și violența era așa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.

Spaima intrase în toate inimile și făcuse să dispară orice simțemânt de iubire și de devotament. Muma își părăsea copiii și bărbatul soția pe mâinile cioclilor, niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu. Toți bețivii, toți destrămații își atârnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, șaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, și porneau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaților. Se încrețea carnea pe trup auzindu-se grozăviile și cruzimile făcute de acești tâlhari bieților creștini căzuți în ghearele lor.

Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile! … Și poate că acei uciși astfel erau mai puțin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut și fără acoperământ, pe pământ ud și înghețat. Cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaietele nenorociților din câmpul Dudeștilor!”

În 1815, ciuma s-a potolit și orașul a început să-și revină la viață.

 

Surse: „București, Materiale de istorie și muzeografie, 1964”

„Scrisori către Vasile Alecsandri, Ion Ghica”

„Din domnia lui Ioan Caragea”, V.A. Urechia

 

ciuma la Văcărești ciuma lui Caragea epidemia ciumă manastirea Vacaresti