Rar mi-a fost dat să citesc ceva mai pătrunzător și mai negru decât textul ăsta de mai jos. Și zic asta pentru că descrie Bucureștii sub Ciuma lui Caragea, cea adusă de Vodă, prin Văcărești, pe la jumătatea lunii decembrie 1812. Nu știu dacă are rost să îmi mai dau eu mai mult cu părerea despre fragmentul ăsta năucitor, ci cred că-i mai nimerit să vă las pe fiecare să ”vizualizați” textul, dar vă avertizez că vă trebuie ceva tărie ca să parcurgeți rândurile de mai jos. Mai spun doar atât: bine că nu am găsit cărticica asta în timpul pandemiei…

”Dar ce-ați făcut, ați intrat în bolniță, în curtea spitalului Colțea, în micile chilii unde au fost aduși primii ciumați. Fugiti repede, departe, cât mai este timp; molima vine, cutropește și nu iartă pe nimeni care-i iese în cale, fugiți, ascundeți-vă, urgia urgiilor vine, iat-o!”

12 Decembrie 1812. Vodă Caragea intră în Bucuresti cu un alai triumfal, în sunetul surlelor, tobelor și al clopotelor. Dar clopotele cari trebuiau să vestească bucuria, au fost dangătul funebru ce a vestit Bucureștiului începutul unei domnii negre, începutul celui mai năpraznic calvar prin care a trecut capitala noastra: “ciuma lui Caragea”.

La 13 Decembrie 1812, 24 de ore după înscăunarea Domnului, ciuma izbucneste, adusă dela Tarigrad de suita lui Caragea și 90.000 de suflete românesti au plătit acest greu început de domnie.

Molima se întinde cu repeziciune, casă după casa este prinsă, Bucurestiul este pustiit, iar fugarii cari aveau ciuma intrată în hainele lor, duc năprăznicia și țăranilor de la țară.”

”Bucurestiul este o hecatombă infiorătoare de cadavre Și durere. OraȘul este Învăluit într-un nor galben și acru de fum, fumul bălegarului care arde în curțile boerești ca să apere de molipsire. La poarta curților, se află instalată un fel de gheretă de lemn în care <<pazarhidanul>> – adică cel însărcinat cu târguielile hranei purifică totul prin fum și în hârdăul cu apă și otet, și tot aci stăteau oamenii de strajă care impiedicau intrarea oricui în curțile boerești.

Dar restul orașului?

Un val de groază și nebunie stăpânea pe toți, instinctele primare erau deslănțuite și nimeni nu se gândea decât la propria lui salvare. Mai cumplită decât boala, a fost molima cioclilor, a acelor nelegiuiți organizați în bandă, care se ocupau cu strângerea morților și ducerea bolnavilor la câmpul ciumaților din Dudești. Tâlhari scăpați din pușcărie, bețivi, crai de curte veche, mai toți vindecați de ciumă și deci fără frică de ea, cocotați într-un car cu boi, cu naframă roșie la gât, intrau din casă în casă, jefuiau haine, argintărie, ce bruma avea fiecare, înfigeau cârligul prăjinei în bieții bolnavi, smulgeau copilul dela pieptul mamei, sfâșiau soția sub ochii înebuniți de groază al soțului. Rare ori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților; o măciucă trasă peste moalele capului termina într-o clipă ceea ce bolii îi trebuia 2-3 zile.

Un cioclu raportează seara ipistatului: în cutare stradă am cules 15 morți, dar nu am putut îngropa decât 14, pentru că unul a fugit și nu l-am putut prinde!

Prin curțile bogaților, cioclii aruncau zdrențe de la ciumați, pentru a întinde molima. La malul Dâmboviței, o femeie înebunită fuge ținând strâns în brațe singurul copil ce i-a mai rămas, o fetiță de 2 anișori. Bărbatul, parinții, ceilalți copii muriseră cu o zi înainte. Femeia fuge, fuge dealungul apei, dar deodată poticnește și cade la pamânt, copilul îi scapă din brațe: boala o cuprinsese și pe dânsa, uimele apăreau la subțiori.

Nefericita se târăște până la marginea apei și scuturată de febră, bea, bea apa murdară și moare. Copilasul plânge singur pe mal, dar deodată un vultur mare pleșuv, al doilea soi de cioclu în acele cumplite vremuri, coboară din înalțimi și-și înfige ghiarele în trupul fraged al copilei, apoi se pierde în norul galben-acru care învăluia orașul…

Dar ca multe alte nenorociri care s-au abătut asupra capitalei noastre și această bubă neagră a trecut.

Din ca a rămas doar amintirea și tristețea încrustată în poezia populară:

 O clonțată ‘nveninată,

Cu pielea pe trup uscată

Și cu părul despletit,

Tot cu șerpi împleticit!

Plină-i țara, mult e plină

De scaeți, de mărăcină.

Unde-s tufe prin potici,

Sunt morminte de voinici:

Unde-s tufele mai dese,

Mormânturi de jupânese;

Unde-s tufele mai rari,

Mormânturi de fete mari;

Unde-s tufele mai vii,

Tot morminte de copii!”

Sursă: Bucureștii și vremurile de odinioară, Conferință susținută de Dr. I. Weinberg în Sala Ateneului Român în ziua de Duminică 6 Octombrie 1946, dub oblăduirea d-lui General Victor Dombrovski, Primarul General al Capitalei.

București ciumă ciuma lui Caragea dezastru molima 1812 Vacaresti