O micã odisee a gunoiului bucureștean
Scris de Marilena, in categoriaJurnal de Berceni, Povești din vremuri vechi
De câteva zile încoace, mergând, ca de obicei, pe șoseaua Olteniței, spre stația de metrou Piața Sudului, m-a tulburat un sentiment neplãcut pe care n-am reușit sã-l identific pânã astãzi. Cauzele acestuia nu sunt câtuși de puțin oculte, nu mã simțeam urmãritã sau amenințatã, nu, nici vorbã. Nu mã neliniștea decât mizeria care pãrea sã fi cotropit trotuarul, în ciuda eforturilor lucrãtorilor de la salubritate, pe care-i vãd mãturând în fiecare dimineațã. Presupun cã eforturile lor sunt oarecum sisifice, atâta vreme cât coșurile de gunoi, dupã ce cã nu sunt niciodatã suficiente, nici nu sunt înlocuite dupã ce se deterioreazã, fiind „obligate” sã-și facã datoria fãrã fund sau capac.
Lângã stația de metrou Piața Sudului nici mãcar nu mai existã coșuri de gunoi, pentru cã sacii din plastic sunt mai încãpãtori, probabil, și negri. Se știe cã negrul se potrivește cu orice culoare, mai ales cu cele de toamnã. Înțeleg cã domnul primar al Sectorului 4 a facut un apel cãtre cetațeni, sã nu mai arunce deșeuri la colț de stradã, pentru cã firma care se ocupã de salubrizare nu poate da randament în asemenea condiții.
Într-adevar, strada nu este loc de azvârlit gunoaie, așa cum nici propria casa nu este loc de azvârlit gunoaie. Mi se întâmplã deseori sã pãstrez o hârtie sau un ambalaj în buzunar pânã când gãsesc un coș de gunoi, chiar dacã din cauza asta mi se mai spune cã sunt „fraierã” și cã nu știu sã mã „descurc”. Ideea e cã, pentru a ne purta civilizat, avem nevoie nu doar de voințã, ci și de un minim de recuzitã, de exemplu, de coșuri de gunoi, de preferințã golite regulat și înlocuite când nu-și mai pot îndeplini rolul. În felul acesta, poate cã locuitorii n-or sã se mai descotoroseasca de resturile menajere pe-alãturi. Ma bag și eu ca musca-n lapte, cã nu ma pricep la daravelele astea edilitare, dar mama m-a învãțat sã schimb galeata de gunoi dupã ce-i rup mânerul, și mã gândesc cã principiul e același și-ntr-un oraș.
Oricum, disciplina a lipsit dintotdeauna bucureștenilor . Sã nu credeți ca în glorioșii ani ’30 nu se aruncau hârtii pe jos si cã totul strãlucea de curãțenie. Într-adevãr, culoarea clãdirilor era mai aproape de alb imaculat decât de cenușiu pãcãtos, aerul o fi fost mai respirabil (deși pe la noi, prin Berceniul timpuriu, unde multe strãzi nu erau canalizate sau pavate, miasmele bãlților care se formau în perioadele ploioase puneau dop nasului), dar meteahna bãlãcitului în mizerie era la fel de puternicã. Darea de seamã din 1943 a Uzinelor Comunale Bucuresti, în a cãror administrare trecuserã serviciile de salubritate încã din 1938, fãcea urmãtoarea mențiune:
„Se pare cã rostul strãduințelor depuse nu este apreciat de toatã lumea și aceasta ar fi o explicație a faptului cã pe unele strãzi din cele mai centrale, unde coșurile de hârtii se gãsesc destul de dese, trecãtorii aruncã resturi de fructe, hârtii, etc, ceea ce dã un aspect de permanentã necurãțenie. Serviciul special de inspecții si control a amendat pe loc 7.998 de astfel de contravenienți și dat fiind cã în anul trecut numãrul amenzilor de acest fel a fost de 17.016, deducem ca trebuie sã sperãm într-o diminuare sensibilã a numãrului acestora.”
Straduințele Uzinelor Comunale s-au bazat pe studiul conceput în 1933, de cãtre eminentul inginer Nicolae Caranfil (realizatorul rețelei moderne de electricitate și gaze în Bucuresti), împreunã cu inginerul Dimitrie Leonida, un studiu bazat mai puțin pe informațiile modeste oferite de birourile municipale, și mai mult pe experiența de pe teren, prin care au reusit sã identifice atât problemele serviciului de salubritate, cât și soluțiile acestora. Astfel, dupã concesionarea serviciului, cãruțele prin care se fãcea ridicarea gunoaielor au fost înlocuite de autocamioane, au fost introduse mașini de stropit si mãturat, si, de neconceput în ziua de astãzi, pe timpul verii erau angajați copii pentru strânsul hârtiilor.
Totuși, cu toate greutãțile vremii (la data dãrii de seamã a UCB, țara noastrã era parte activã în al doilea rãzboi mondial), salubrizarea chiar era o prioritate pentru București. Se fãceau eforturi pentru igienizare și modernizare, ingineri de seamã se implicau în proiecte ample care vizau bunãstarea locuitorilor, „Gazeta municipalã” publica informații de importanța civica și edilitarã din toate sectoarele, Uzinele Comunale scoteau odatã la câțiva ani dãri de seamã în care enumerau atât realizarile și bilanțul, cât și proiectele pentru perioada urmãtoare.
Saptezeci de ani mai târziu, pe timp de pace și cu avantaje tehnologice de neconceput pentru inginerii primei jumãtați a secolului XX, bucureștenii aruncã gunoaiele în saci de plastic trântiți lângã stația de metrou.
Zic și eu.
