De Sfântul Gheorghe și de Sfântul Dumitru, mai exact, bucureștenii interbelici își strângeau catrafusele și se mutau în altă casă, pe altă stradă sau chiar în altă mahala. Ziarele se umpleau de anunțuri de închirieri, pe zidurile caselor apăreau afișe țipătoare care să atragă chiriași ușor de păcălit, iar străzile se umpleau de căruțe burdușite cu dulapuri, scaune, crătiți, plăpumi și ce-o mai fi avut omul pe numele lui.

De ce îi apuca amocul taman în zilele în care erau sărbătoriți sfinții Gheorghe (23 aprilie) și Dumitru (26 octombrie), nu se știe cu certitudine. Atunci se desfăceau contractele, stăpânii făceau înțelegeri proaspete cu slugile, ucenicii își găseau meșteri care să-i învețe meserie, cert e că nici în vreme de război bucureștenii nu renunțau la obiceiul mutatului de Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru.

 

Orice fel de casă-și putea găsi un chiriaș dornic s-o ducă mai bine decât înainte, că deh, în străfundul sufletului asta-și doreau toți bucureștenii. Doar nu de plăcere se trambalau dintr-o mahala în alta, ci de nevoie. Criza economică, leafa mică, vecinii nepotriviți, proprietarii scorțoși, separat sau toate odată, puteau împinge și pe cel mai statornic bucureștean să-și ia lumea-n cap.

„— Iar să ne mutăm?

— Dacă trebuie…

— Uf! când mă gândesc, să plec iar cu troacele, să le mai hodorogesc iar! să mai paț iar ca-n rândul trecut, când s-a răsturnat căruța cu mobila și era să mă calce tramvaiul! — că mă mir ș-acuma cum am scăpat! — uf! parcă mai bine să mor!

— N-am ce-ți face! De ce nu ți-a dat părinții o pereche de case de zestre? și mie mi-ar fi plăcut să nu mai umblu la fiecare șase luni din mahala în mahala… Dar de!… asta e soarta noastră a chiriașilor!”

Ion Luca Caragiale, „De închiriat…”

 

Așa se face că, de două ori pe an, în numele celor doi sfinți, se încrucișau, pe ulițele desfundate,

„…camioanele care vin și care se duc, trase de câte o mârâoagă deșălată, cu paturile răsturnate, saltelele desfundate, lighenele sparte, în vreme ce tatăl duce înainte, ca un patrafir, „galaria” cu perdele, iar în urmă, cu cinci copii, mama poartă în brațe ornicul, cu limba ruginită și o lampă de petrol, fără sticlă.”

Realitatea ilustrată, 31 octombrie 1934

 

Ieșeau și-ncurcături mai grave decât pierdutul șoșonilor în febra mutării de Sfântul Gheorghe sau Sfântul Dumitru. Iată un exemplu din revista Furnica (17 aprilie 1906):

 

„Sunt oameni pentru care apropierea Sf. Gheorghe e o adevărată surpriză… neplăcută. Cred că ați auzit de onorabilul Boacănă?… Nu?… Ceea ce i s-a întâmplat zilele astea, trebuie să știți că e și mai și decât numele lui.

Închipuiți-vă că într-o după amiază, câștigând cinci cafele în șir jucând tablanet la cafeneaua sa obicnuită, lucru ce nu i se mai întâmplase până atuncia, stimatul d. Boacănă pornește grăbit acasă ca să-i spuie și scumpei lui soții fericitul eveniment.

Boacănă intră fără să bată în ușe (Bătu-l-ar Dumnezeu!)… dă peste nevastă-sa alături de un „suplinitor”- ar zice un dascăl.

Departe de a-și pierde cumpătul- altceva ar fi fost greu să-și mai piardă- d-na Boacănă sare sprintenă din pat, arătând cu mâna la sulul de sub plapumă, și surâzând glăsuiește:

-Bărbățele dragă, îmi dai voe să-ți recomand pe noul chiriaș!

-Înțeleg… a venit să dea arvună! – a răspuns Boacănă spiritual… cum foarte greu e ca să fii în asemenea momente.

Și scandalul s-a sfârșit aci, onorabilul d. Boacănă fiind „aproprietar” stimat, cu case multe de închiriat, plus alegător colegiul I-iu de Cameră, Senat și Comună.”

 

bucureștenii și mutatul Bucurestiul interbelic obiceiul mutatului de Sf. Gheorghe obiceiuri București interbelic