Berceni de Poveste

Povesti din Berceni

miercuri

12

februarie 2020

0

COMENTARII

Personajele fistichii din Bucureștiul sfârșitului de secol XIX

Scris de , in categoriaPovești din cartierul Văcărești, Povești din jurul Berceniului

Bucureștiul
Du povestea mai departe...

Fac ce fac și mă întorc, negreșit, la poveștile pline de har ale lui Constantin Bacalbașa. Acum o să vă plictisesc cu câteva personaje bizare cunoscute în tot Bucureștiul pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, figuri cu porecle pe măsura prezenței lor în viața publică a urbei: Chimiță, Ibric, Cilibi Moise, Sânge-rece și, nu în ultimul rând, Bărbucică, cel ce avea să-și primească porecla în urma unei întâmplări amuzante petrecută prin Văcărești.

Orice sat are nebunul lui, se zice, așa că un oraș va avea, cu singuranță, mai mulți… Așa și cu Bucureștiul sfârșitului de secol XIX, ale cărui povești le mai putem încă depăna și datorită lui Constantin Bacalbașa, ziarist, memorialist și om politic român. În cartea ”Bucureștii de Altă Dată 1871 – 1884”, Bacalbașa se oprește și asupra câtorva personaje fistichii, care amuzau sau intrigau Bucureștiul acelor vremuri.

Bărbucică – moșul nebun din Văcărești

O să încep cu Bărbucică din simplul motiv că e mai aproape de noi, bercenarii. Am mai amintit de el pe Berceni de Poveste, așa cum am scris și despre marea descoperire a apelor feruginoase de la Văcărești, dacă vă mai amintiți. Oricum, treaba cu Bărbucică stă așa:

”Bărbucică era un ramolit, slab de minte în toată viața, pe care bătrânețea îl clasificase drept un personagiu ridicol. Când au fost descoperite apele feruginoase dele Văcărești, glumeții i’au spus că dacă se va spăla cu apa aceasta se va întări ca fierul. Rezultatul”, scrie Constantin Bacalbașa, ”a fost că barba lui Bărbucică s’a înroșit pentru marea bucurie a bucureltenilor”.

Sânge-rece – furiosul care inventa pe loc fel de fel de înjurături

Doar nu vă așteptați ca un individ căruia i se spune ”Sânge-rece” să fie întocmai descrierii, Ba din contra, Sânge-rece era opusul: un ”dement de-a binelea”.

”Era neamț de origină și se numea Wentzel. Nu-mi dau seama cum a dobândit această poreclă, știu numai că, de câte ori eșea pe stradă îl vedeam  mărunțel, îmbrăcat în haine uzate, fără guler la cămașe și gonind repede. De cum îl zăreau, copiii, birjarii, toți oamenii din popor, imediat îl luau în primire. Din toate părțile răsunau strigătele – ”Sânge rece! Sânge-rece„, iar el furios, făcând spume la gură alerga să se sustragă atacurilor; gonea câte un băețaș care’l  plictisea mai tare și profera, cu o iuțeală neînchipuită, o serie de înjurături originale, inventate de el și care făceau deliciul tuturor trecătorilor”, scrie Constantin Bacalbașa.

Ibric – funcționarul public cu ”viciu rușinos”

E clar că domnul Ionescu, devenit celebru în tot Bucureștiul din cauza viciului rușinos pe care îl practica în public (și nu, nu este vorba că citea vreo carte pe stradă) era un pic (mai mult) dereglat la cap. Ibric, i-a rămas porecla și nu exista vreun suflet în tot orașul care să nu-l știe și să nu se ferească de el.

”Era mărunțel, slab, purta barbete negre rusești și era șașiu. Numele său era Ionescu și profesia: funcționar public. De câte ori trecea pe stradă era privit cu repulsiune și aproape toată lumea îl arăta cu degetul”.

Cilibi Moise – ”ovreiul vânzător de mărunțișuri” cu tolba plină de cuvinte de duh

Cilibi Moise nu-i deloc personaj negativ în povestea asta. E mai mult un fel de Păcală, lipsit de noroc, cu o droaie de copii acasă, dar cu un spirit glumeț și vorbe de duh la purtător, mai ales când dădea să-și vândă marfa, ori în fața vreunei cafenele, ori în piață, ori pe lângă vreun pod al Dâmboviței. Cilibi Moise știa că reclama e sufletul comerțului, așa că inventa adhoc câte-o prezentare originală și, culmea, onestă, a mărfurilor sale:

”Doi lei perechea de mânuși, doi lei! În altă parte dați 4 lei ca să vp cazniți câte două săptămâni să le rupeți! La mine dați 2 lei și le luați rupte gata!”

Chimiță – cel pe care acum l-am vedea prin cluburile de fițe din București

Zău așa! Dacă acest Chimiță ar trăi azi, l-am putea vedea prin cluburile din București, etalându-și garderoba.

”Un alt tip era Chimiță. Chimiță nu era numele lui. Chimiță era numai o poreclă pe care i-o pusese bucureștenii din cauză că omul, fiind un maniac, și chiar puțin dement, circula pe străzi îmbrăcat cu o eleganță extravagantă, ridicolă și cu aere de grandoare. Porecla Chimiță a rămas în limba bucureștenilor foarte multă vreme. Orice om care se îmbrăca pretențios și lua aere afectate era un Chimiță.

Astăzi vorba nu se mai întrebuințează și nu mai are înțeles.”

Și dacă vă întrebați de unde venea porecla asta, Chimiță, ei bine, se pare că de la un bufon celebru, de pe la începutul secolului al XIX-lea.

Sursă: Bucureștii de Altă Dată 1871 – 1884 – Constantin Bacalbașa – via dacoromanica.ro

Du povestea mai departe...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.