Dă-dămult, mai dă-dămult, cam din vremea când făcea plopul pere și răchita micșunele, era în locul Parcul Tineretului, înaintea Văii Plângerii, o mănăstire, și lângă mãnãstire un sãtuc. Într-o noapte, pãmântul s-a cutremurat și s-a deschis, trãgând în adâncurile sale atât lãcașul sfânt, cât și mica așezare. Peste toate s-a așternut nepãsãtoare apa, care s-a fãcut apoi baltã cu stuf, de unde i-ar fi venit și numele de Cocioc. În anii ce-au urmat nãpastei, în aceste locuri, o priveliște stranie se-nfățișa privirii. Turla bisericii se putea vedea prin stuf, iar liniștea nopților era tulburatã adeseori de vocile înspăimântătoare ale celor pe care-i […]