În forfota vechilor București se distingeau cu ușurință două categorii de oameni: precupeții ambulanți care-și făceau reclamă în gura mare și meseriașii care roboteau de cu dimineață ca să aibă ce pune seara în farfurie: pitoreștii dogari care munceau de zor în preajma toamnei, pregătind butoaiele, iaurgiii cu cobilițe din care puneau pe farfuria clientului iaurtul cu caimac, atât de gros încât se putea tăia în felii, apagiii care aduceau apa în sacale, când orașul încă nu avea sistemul de conducte pus la punct, vânzătorii de covoare expuse în zona cheiului Dâmboviței, dar și unii dornici de aranjamente mai puțin cinstite, precum cizmarul care așternea pe uliță un strat de pietre colțuroase ca să găurească tălpi și să aibă el dever bun.

Mai erau și alții, dar astăzi despre lustragii care se luptau cu praful de pe pantofii trecătorilor o să vorbim puțin.

Un lustragiu profesionist avea întotdeauna la dispoziție un scăunel cu trei picioare, niște borcănele, cutii cu creme și vacsuri (vă amintiți de celebrul Vacs Albina, denumire intrată chiar și în vocabular datorită faptului că în anii 20 a pierdut competiția cu crema de ghete pe bază de petrol și s-a ieftinit atât de mult încât sensul figurat actual este cel de „lucru fără valoare”), perii și plușuri.

Fișa de post a lustragiului presupunea și o evaluare atentă a hainelor clientului și protejarea acestora cu ajutorul unor cartoane speciale. Lustragiul se străduia să facă șederea clientului, cu piciorul ridicat pe lădiță, mai ușor de suportat printr-un dialog viu despre noutățile zilei.

Deși pare tipică sfârșitului de secol XVIII și a primei jumătăți a secolului XX, îndeletnicirea acestora s-a păstrat o bună parte din perioada comunistă. În anii 60-70, alături de tocilari și de coșari, se găseau numeroși lustragii în Piața Unirii și la Gara de Nord.

Sursa: Din Bucureștii de altădată, George Potra

Sursa: București, Materiale de istorie și muzeografie, 2003

Sursa foto principală: Iulian Vendling