Berceni de Poveste

Povesti din Berceni

marți

24

iulie 2018

0

COMENTARII

Părerile călătorilor străini despre bisericile noastre și câteva dintre peripețiile acestora în Bucureștiul vechi

Scris de , in categoriaPovești din vremuri vechi

Du povestea mai departe...

O dată pe lună ies cu o prietenă la o terasă vizavi de Hanul lui Manuc, ca să discutăm lucruri importante și să bem o bere. Două. Mă rog, nu contează câte beri bem, important e că de fiecare dată rămânem surprinse de numărul mare de turiști plimbați de ghizi prin zonă. Unii încearcă să mângâie pisicile care îi pândesc din curtea plină de trandafiri a locașului sfânt construit după asemănarea Mănăstirii Cozia, alții fac poze hanului și bisericii Sf. Anton și le pun pe Facebook sau pe Instagram.

Așa au făcut ei mereu, călătorii străinii adică. Chiar și acum două-trei sute de ani, când era destul de complicat să-ți dai „check in”. Dar absența rețelelor sociale nu i-a împiedicat pe vizitatori să-și împărtășească impresiile, căci mulți dintre ei și-au publicat notele de drum.

De aceea putem afla astăzi ce credeau străinii despre Bucureștiul vechi și locuitorii săi. S-ar putea să nu ne placă prea mult, dar este o experiență interesantă care pune lucrurile oarecum în perspectivă.

 

Ce spuneau călătorii străini despre bisericile din București

 

Spre sfârșitul epocii fanariote, Bucureștiul se lăuda cu aproape o sută cincizeci de biserici. Suficient de multe pentru ca unii dintre vizitatori să renunțe la vreo încercare de numărare a acestora și să conchidă scurt: „sunt, zice-se, atâtea biserici câte zile are anul”. Occidentalii s-au dovedit a fi cei mai nemiloși critici ai locașurilor sfinte din urbea noastră, în timp ce turcii și grecii le găseau „deosebit de bine clădite și bogat împodobite”.

Vesticii însă, obișnuiți cu catedralele lor grandioase, nu se întreceau în laude. Francezii erau nițel mai binevoitori, precum Jean Claude Flachat, care afirma că bisericile din București „n-aveau nimic deosebit, în afară de misiunea lor”, sau François Recordon care considera că „foarte puține dintre ele stârneau curiozitatea, întrucât, în general, erau, toate, foarte mici și fără nici o proporție în arhitectură.

Anglo-saxonii, însă, erau nemiloși. Thomas Thornton nu se temea să afirme că „bisericile erau clădiri greoaie și lipsite de eleganță”. William Hunter spunea că bisericile „erau, de obicei niște construcții greoaie și, cum zidurile lor erau acoperite, și pe dinăuntru și pe dinafară, cu zugrăveli stridente și grotești, reprezentând sfinți ortodocși și diferite momente din istoria ecleziastică, ele aveau un aspect foarte pestriț și inelegant.

Cât despre evlavia bucureștenilor, pare-se că niciun străin nu o lua de bună.

Cred că sunt foarte puține neamuri în lume, mai ales printre cele care se declară creștine, care să facă mai mult caz de religie decât acești oameni și care, în realitate, să fie mai puțin pătrunși de ea”, spunea John Jackson.

Cât despre fățărnicia preoților, nici aceasta nu a rămas necriticată.

Deși purtau haina exterioară a religiei, popii erau însă departe de a se distinge prin evlavie sau moralitate de turma comună a credincioșilor”, credea William Hunter, iar Lazzaro Spallanzani, un naturalist italian, afirma că „acești popi sunt de o neștiință care nu poate fi întrecută”.

 

Peripețiile călătorilor străini în Bucureștiul fanariot

 

Dornici să afle vești din vestul Europei, domnii fanarioți îi primeau în audiență chiar și pe călătorii simpli care se nimereau să treacă prin cetatea Bucureștilor. Nu țineau prea mult la protocol în cazul ăsta, dar tot se-ntâmpla să trimită vreo caleașcă în întâmpinarea vizitatorului. Unii oaspeți, mai cârcotași din fire, în loc să zică mersi, criticau caleașca: „o trăsură obișnuită germană, îmbrăcată pe dinăuntru cu postav albicios, de care se găsesc desigur vreo mie la Berlin”, zicea baronul Karl von Gotze.

La palat, călătorul străin era întâmpinat de domnitor și servit cu cafea, dulcețuri, șerbet și alte zaharicale. Cafeaua fără tutun era și pe vremea aceea o ticăloșie de nedescris, așa că erau aduse imediat și ciubucuri. Abia apoi putea să-nceapă discuția. Domnul îi lua cu ușurelul pe oaspeți, le lăuda neamul, apoi trecea la politică sau se plângea de situația din țară. La încheierea vizitei, când conversația începea să lâncezească sau gazda începea să se plictisească, se-ntâmpla ceva ciudat. Robert Ker Porter povestește cel mai bine ce i s-a întâmplat când s-a sfârșit audiența la domnitorul Alexandru Șuțu.

[…] părăsind încăperea, spre nemărginita mea uimire, am fost brusc înșfăcat de mâini și de umeri. Abia mai puteam privi în jur, fiind atât de strâns ținut de mulțimea de slujitori, împopoțonați cu tot felul de găteli, care, literalmente m-au purtat tot drumul până la marea intrare a palatului; atât timp cât am fost dus pe sus ca legat nu mi-am putut nici pune pălăria pe cap, nici simți podeaua sub tălpi. Nemaiînțelegând nimic din acest obișnuit obicei de ieșire, mi-am închipuit în cele din urmă că, pare-se, aceasta trebuie să fi fost ceremonia pentru a grăbi un străin să-și prezinte omagiile sale prințesei […] După o clipă însă, în loc de a mă afla la picioarele […] unei frumoase, am văzut caleașca princiară trasă la scară. Am fost pe loc azvârlit prin ușa deschisă cu tot atâta băgare de seamă pentru siguranța mâinilor și picioarelor mele de parcă însoțitorii mei ar fi aruncat un braț de vreascuri într-un cuptor.

Tot un „luat pe sus” a pățit și Lady Elisabeth Craven, o englezoaică care a trecut prin ținuturile românești în anul 1786. Astfel, după ce a fost primită de vodă Nicolae Mavrogheni, aristocrata britanică s-a trezit pusă în caleașcă și dusă valvârtej la casa Dudeștilor (pe strada Ilioara), cu care valahii voiau s-o dea gata. Numai că lady Craven nu s-a arătat deloc impresionată de grădina boierilor noștri, scriind mai târziu că  „o grădină de zarzavat a unui ajutor de pastor de țară din Anglia și această grădină erau cam totuna”.

Dacă vreți să aflați mai multe impresii de călătorie ale străinilor care ne-au vizitat orașul, dar mai ales dacă vreți să citiți o carte despre București, burdușită cu informații interesante și termeni savuroși, caracteristici perioadei fanariote, vă recomand sursa de inspirație pentru acest articol, și anume lucrarea lui Tudor Dinu, „Bucureștiul fanariot. Volumul 1. Biserici, ceremonii, războaie” (ediția tipărită pare să se fi epuizat, însă o puteți cumpăra în format digital accesând link-ul de afiliere).

Du povestea mai departe...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.