Cum erau locuitorii mahalalelor de altădată, cum arătau, cum vorbeau, ce purtau, ce făceau? Vi-i puteți imagina?

Oare cum se jucau copiii în Berceniul nostru vechi, cel care abia se încropea la începutul secolului XX, după ce au început moșierii să vândă parcelele din lungul Olteniței, unde podgoriile fuseseră distruse de filoxeră?

Am reușit să trag puțin cu ochiul în lumea mahalalei de altădată prin descrierile pline de farmec din cartea „Bucureștii vechiului regat”, de George Costescu.

Dăm o raită prin mahala, să vedem oamenii de dinaintea noastră?

„Bărbații purtau tot anul căciulă de blană de oaie, un fel de mintean fără mâneci peste cămașa de pânză țărănească lucrată cu arniciu roșu și negru, pantaloni creți de aba blemarè (adică bleumarin), largi pe trup ca șalvarii și la glesne strâmți, ghete cu bizețuri de gumilastic și cu tocurile înalte, iar peste mijloc se înfășurau de patru-cinci ori cu un brâu de lână roșie sau verde, la fel cu legătura ce-și înnodau la gât.

Femeile se legau la cap cu tistimelul (un tulpan de pânză albă cusut pe margini cu mărgele colorate), purtau camizon de pichet alb sau de pânză subțire, mărginit la gât, la mâneci și pe poale cu horboțică de aceiași coloare, fuste largi și încrețite de stambă înflorată, ciorapi de bumbac alb sau de lână colorată, făcuți în casă pe cârlige, și papuci de piele, fără ștaif la spate.

Iarna bărbații puneau cojoc sau bundă îmblănită cu oaie, iar femeile niște scurteici de pluș colorat viu și căptușite cu blană moale de iepuri de casă sau de pisici.

Prin oraș și mai ales prin centru nu le plăcea să iasă decât în zile de paradă despre care discutau apoi tot în mahala, în sindrofiile ce țineau pe la porțile caselor lor sau la cârciumi, la un păhărel de vin. Nu le plăcea însă nici ca „nemțeștii” să forfotească fără rost prin mahalaua lor.

Băiețandrii lor aveau, și ei, orgoliul mahalalei foarte dezvoltat. Dacă vreun surtucar de seama lor venea să se furlandisească pe acolo, nu se putea să nu-i iasă în cale doi-trei localnici care, trecându-I pe aproape, să nu-i facă cu umărul (de-l da grămadă în uluci) și să nu-i strige în urmă:

-Hart! nemțesc că te-ncălzesc!

Încălzeala consta de obicei în aceea că dacă cel ginit încerca să protesteze se putea pomeni, și mardit de-a binelea, cu toată mahalaua înconjurându-l amenințătoare sub pretextul că el se legase de oameni pe drum.

Domnișoarele, în schimb –sau „gagicile”, cum le ziceau ei- nu aveau obiceiul să se încaiere decât între ele și numai pentru a apăra prestigiul lor și al familiei de bârfelile ce le ajungeau pe la urechi.

În timpul verii, copii se jucau în deplină libertate: Leapșa, Barul și Șotronul, iar în mod regulamentar, Oina. Mai obișnuiau să joace și Țurca (un exercițiu de dexteritate constând în a lovi din zbor și a trimite cât mai departe cu un ciomăgel scurt, o bucată de lemn ascuțită la ambele capete) ori Poarca (un fel de golf jucat cu un ciolan de bou în loc de crosă).

Fetele nici nu aveau îngăduință să se amestece între băieți și erau de timpuri lipite de gospodăria casei –unele pentru a învăța să lucreze la ciorapi, la broderii, la cusut albituri, iar altele mai cu osebire la arta gătitului mâncărilor și făcutului prăjiturilor și dulcețurilor, la spălatul și călcatul rufelor și la scuturatul și dereticatul casei. În felul acesta, copilăria lor trecea pe neștiute, până ce, devenite „codane” (când le creșteau cozile părului mari de trebuiau să le încolăcească pe cap), începea să roiască zvonul prin mahala pentru căpătuirea fiecăreia la casa ei –ceea ce se făcea fie prin cunoștințe, fie cu ajutorul pețitoarelor speciale sau de meserie, care îngrijeau să se facă vorbă de măritișul lor și să se pună la cale „vederile” pentru ca să se poată cunoaște viitorii însurăței.”