Berceni de Poveste

Povesti din Berceni

joi

27

octombrie 2016

0

COMENTARII

Dâmbovița noastrã, râul cu o mie și una de povești

Scris de , in categoriaPovesti din vechiul Bucuresti

Sursa: "Bucurestiul european", de Bogdan Andrei Fezi
Transmite povestea mai departe...

Or pãrea multe, o mie și una, dar tare mi-e cã are Dâmbovița noastrã chiar mai multe povești de spus. Chiar de-ar fi sã stãm zi și noapte pe malul ei și tot n-ar termina, cãci veche de când lumea precum e, pe mulți i-a speriat, pe unii i-a îndulcit iar pe alții i-a luat la ea sã-i ținã tovãrãșie.

 

Legenda Dâmboviței

Frumoasa Dâmbovița locuia într-o pãdure mare, cãreia îi cunoștea toate secretele. Într-o zi, un prinț dintr-o împãrãție îndepãrtatã s-a rãtãcit prin pãdure, însã a avut noroc s-o întâlneascã pe Dâmbovița. Fata l-a ajutat sã regãseascã drumul, iar prințul s-a îndrãgostit de ea și a cerut-o de nevastã. Rãspunsul fetei l-a descumpãnit puțin, întrucât Dâmbovița îi jurase iubire unui cioban de la marginea pãdurii, Bucur, dar nu s-a supãrat pe ea, ba chiar i-a dãruit un cuțitaș si o sfârleazã care-i putea îndeplini orice dorințã.

Dâmbovița, ca sã-i dovedeascã lui Bucur cã-i rãmãsese credincioasã dupã întâlnirea cu prințul, a înfipt cuțitul într-o stâncã, iar din locul cu pricina a țâșnit un izvor de apã curatã și clarã ca lacrimile ei. Apei i-a ramas numele fetei, Dâmbovița, iar cei doi tineri și-au fãcut casã pe malul izvorului, apoi li s-au alãturat din ce în ce mai mulți oameni, dând naștere celui ce urma sã devinã un mare oraș, cu multe chipuri, pe numele lui… București.

Cum o fi folosit însã Dâmbovița sfârleaza, ce dorințã o fi vrut a-și îndeplini, asta nu se mai știe.

Dambovita la 1869, acuarela de Preziosi Sursa: "Bucurestii vechi, documente iconografice", vol. 1

Dambovita la 1869, acuarela de Preziosi Sursa: „Bucurestii vechi, documente iconografice”, vol. 1

Copiii Dâmboviței

În fiecare primãvarã și toamnã, Dâmbovița fugea din matcã, rupea podețe și inunda cartiere întregi, de se plimbau oamenii pe strãzi cu bãrcile și se adãposteau pe acoperișul caselor. Dar nici ei nu lãsau Dâmbovița-n pace, cã dacã nu și-ar fi îngrãmãdit pe malurile ei morile de apã, dacã nu și-ar fi ridicat casele sau nu și-ar fi lãrgit grãdinile pânã-n albia raului, n-ar mai fi rãmas fluierând a pagubã dupã trecerea apelor. Vara, în schimb, Dâmbovița nu doar cã se cumințea, ci seca de nu mai puteai sã faci nici mãcar o baie la picioare. Apa cea nestatornicã și-a schimbat de mai multe ori cursul și, încurajatã de ploile care-o umflau și-i dãdeau putere, s-a tot lãțit pe malul drept, dând naștere unei salbe de lacuri.

„Unul, rãmas pânã astãzi, este cel din Grãdina Botanicã, altul era în jurul Bisericei Elefterie, mai jos era lacul lui Dura neguțãtorul, Cișmigiul de azi, altul la Tigania Mitropoliei, altul între Biserica Antim și Schitul Maicilor, mai departe era Heleșteul lui Serban Vodã (Filaret) și în sfârșit, lacul din Valea Plângerei.” (Henri Stahl)

Dambovita in 1865, inainte de regularizare Sursa: "Bucurestiul european", de Bogdan Andrei Fezi

Dambovita in 1865, inainte de regularizare Sursa: „Bucurestiul european”, de Bogdan Andrei Fezi

 

Sursa: "Bucurestiul european", de Bogdan Andrei Fezi

Bivoli in Dâmbovita  Sursa: „Bucurestiul european”, de Bogdan Andrei Fezi

Cum au domolit furia Dâmboviței

Dupã inundația din 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a chemat la București pe șeful misiunii franceze pentru lucrãri publice, Aristide Dumont, pentru a concepe un proiect de canalizare a Dâmboviței. În 1865 a fost ratificat primul proiect al Legii pentru înființarea de cheiuri pe ambele pãrți ale râului Dâmbovița. Peste zece ani, primãria a semnat un contract cu Guilloux, un inginer de poduri și sosele francez, pentru a concepe studiile și proiectele necesare mutãrii râului pe un alt curs, dar lucrãrile nu au început atunci, din considerente financiare.

În 1879, inginerul-șef Grigore Cerchez a fost, în sfârșit, autorizat de Ministerul de Interne sã înceapã lucrãrile la noul traseu al râului, pe baza proiectelor lui Guilloux, însã românul știa cã paza bunã trece primejdia rea, așa cã nu s-a apucat de treabã înainte de a cere pãrerile avizate ale altor trei specialiști strãini. Dupã alte analize si expertize, pe 2 noiembrie 1880 domnitorul Carol a dat semnalul începerii lucrãrilor.

A fost sãpatã o nouã albie, cu 6 metri mai adâncã, s-au eliminat brațele secundare și insulele din mijlocul râului. Pânã în 1889 s-au construit șapte poduri din piatrã si cinci metalice. Dâmbovița s-a resemnat sã curgã fãrã sã mai bage spaima-n oameni, îndurând cu demnitate scursorile canalelor bucureștene, care-i pângãreau apa aceea dulce de i se dusese vestea.

Halele Centrale, 1869-1872 Sursa: "Bucurestiul european", de Bogdan Andrei Fezi

Halele Centrale, 1869-1872 Sursa: „Bucurestiul european”, de Bogdan Andrei Fezi

 

 

Sursa: "Bucurestiul european", de Bogdan Andrei Fezi

Lucrarile pentru regularizarea Dambovitei in 1880 Sursa: „Bucurestiul european”, de Bogdan Andrei Fezi

Cum au îngropat Dâmbovița de vie

În 1934, edilii orasului au pus gând rãu Dâmboviței și-au vrut s-o ascundã, acoperind-o cu un planșeu de beton între Piața Senatului (azi Națiunile Unite) și capãtul din jos a Pieții Unirii. Henri Stahl considera acoperirea Dâmboviței o ingratitudine asemenea celei pe care parvenitul o comite ascunzându-și pãrinții pentru cã poartã straie țãrãnești. Planșeul de beton a fost scos abia în timpul regimului comunist, fiind pãstrat doar cel din Piața Unirii.

Sursa: "Realitatea ilustrata", nr. 476, martie 1936

Sursa: „Realitatea ilustrata”, nr. 476, martie 1936

Surse: „Bucurestiul european”, de Bogdan Andrei Fezi, 2010

„Buletinul Societatii Istorico-Arheologice Bucurestii Vechi, anii 1930-1934”, 1935

www.art-historia.blogspot.ro

 

 

Transmite povestea mai departe...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *