„Streinii sã-i primeascã, pre goli sã-i îmbrace, flãmânzii sã-i sature, bolnavii sã-i caute, pre cei din temniți sã-i cerceteze cu milã.”

Așa-i menise Mãnãstirii Vãcãrești domnitorul și fãcãtorul ei, Nicolae Mavrocordat, în 1722, dar celui mai mare și mai frumos ansamblu monastic din sud-estul Europei i-a fost datã curând o altã ursitã. In 1864 a devenit Inchisoare oficialã de stat, aici fiind întemnitate personalitãti din lumea culturalã și politicã, precum Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Corneliu Zelea Codreanu, dar și criminali, borfași, tâlhari, șefi de bandã și contrabandiști precum Brandabura, Colea Marinarul, Jurubița, Omul cu șarpele în burtã, Frunzoiu, Vereș Micloș.

Improprie pentru un penitenciar cu nevoi mari, vechea Mãnãstire adãpostea numeroși “pensionari” (lunar erau trimiși la Vãcãrești aproape 300 de condamnati) care-și sãvârșeau pedepsele lucrând în ateliere de ceramicã, de covoare, în tipografie și legãtorie… asta când nu erau ocupati cu “aprofundarea meseriei de rãufãcãtor”, asa cum se-ntâmplã de obicei în închisorile improvizate.

In 1935, faimosul reporter al Ilustrațiunii romane,  Ion Tic, a petrecut și el o vreme în Penitenciarul Vãcãrești, fãrã sã aibã însã de ispãșit vreo vinã, ci numai din rațiuni jurnalistice. Așa putem culege astãzi câteva povești tragice din spatele zidurilor Mãnãstirii-Inchisori, demolatã la sfârșitul anului 1986.

 

In atelierul de covoare condamnații lucreazã liniștiti la rãzboi. Unele covoare ieșite din mâinile lor aratã ca niște țesãturi fermecãtoare, dar în imagine puteți vedea depãnând fire trei criminali vestiți în perioada interbelicã: Vereș Micloș, un bãrbat “scund, brunet, cu barba mare, nerasa, cu aer de haimana sau mai curand de negustor ambulant”, Brandabura, un criminal cu chip blajin, și Frunzoiu, ultimul sãu complice, un om întunecat și aspru.

Dintre ei, Vereș Micloș este cel mai vorbãreț:

„Si eu sunt bandit celebru. Mai ales celebru prin marele numãr de crime ce mi se pun în sarcinã. Dar toate aceste crime – în afarã de cea din str. Stirbei Voda- îmi sunt straine. Sunt necãjit. De ce sã mi se atribuie atâtea crime, când eu n-am sãvârșit decât o singurã crimã?”

In atelierul de cizmãrie, o încãpere unde lucreazã înghesuiți șaptesprezece condamnați, îl gãsim pe Pãunescu, cel care și-a ucis prietenul cu ciocanul, l-a ciopârțit și l-a urcat în pod. Omul „firav, cu fața galbenã si ochii bulbucați, sticlosi și asimetrici” îi povesteste detaliat reporterului simțãmintele sale din timpul înfãptuirii crimei, precum și felul în care a mutilat trupul victimei, fãcându-l pe acesta sa se minuneze de cinismul sãu.

La secția femeilor, gazetarul o-ntâlnește pe Jurubița, iubita unuia din spãrgãtori, condamnatã la șase luni de închisoare și topitã de dragoste pentru cel din cauza cãruia ajunsese acolo, stând de vorbã cu Constanța Anton, “decana hoțoaicilor de buzunare”, aflatã la a șaptea condamnare, si cu Maria Turcan, o deținutã care se preface neobositã cã nici mãcar nu știe unde se petrecuse spargerea pentru care era acuzatã.

 

In banda celor trei rãufãcatori numiti Automobiliștii mortii, desi nu omorâserã de fapt pe nimeni, se afla și Elisabeta Ciugureanu, o fetișcana „vioaie, isteațã si destul de familiarizatã cu viața de închisoare, bunã de gurã, care-și da cu pãrerea despre ce vrei și ce nu vrei„. Deși atacase împreunã cu ceilalti membri ai bandei, Penciuc si Chirița, mașina în care se afla un conte strãin, Ciucureanca nu fusese înarmatã decât cu o sticlã de rachiu în formã de revolver.

 

 

 

Pe Omul cu balaurul în burtã, Gurãu Ion, reporterul l-a cunoscut tocmai într-una din scenele sale preferate. Borfașul se tãvãlea pe jos, urlând de foame, așa cum obișnuia sã facã deseori. Porecla i se trãgea de la faptul ca încerca sã-și convingã colegii de temnițã cã îi intrase un pui de șarpe în burtã pe când era copil, de aceea îi era mereu foame.

 

 

 

Unul dintre cele mai interesante personaje descoperite de Ion Tic la Vãcãrești este Colea marinarul, un bãrbat cu trupul și mâinile complet tatuate, care a ajuns în câtiva ani de tâlhãrii “cunoscut si temut de întreaga Rusie de Sud”. Bântuit în aventurile lui de ochii Natașei, “prima tovarãșã de dragoste și de tâlhãrie” care murise împușcatã la granitã, în fruntea unui convoi de contrabandiști, Colea a dat loviturã dupa loviturã, pânã când a fost închis pentru crimã. Cincisprezece ani de temnitã l-au obosit atât de tare, încât aștepta nerãbdãtor sã-și scoatã tatuajul de pe piept, cel care-i amintea de Natașa, ca sã nu mai fie îndemnat la rele de ochii ei diavolești.

 

Acestea sunt câteva din povestile deținuților de la Vãcãresti. O viațã distrusã de dragostea pentru o fatã cu sânge de tâlhar, altele de un moment de nebunie, altele de sãrãcie, altele de rãtãcire, toate strânse în spatele zidurilor unei închisori blestemate.

 

Surse: Revistele „Ilustratiunea romana” din anul 1935, numerele 18, 19, 20, 21

detinutii de la Vacaresti Ilustratiunea romana manastirea Vacaresti penitenciarul Vacaresti