Anul 1871. Marea descoperire.

Inginerii francezi Godillot și Berthon descoperă, cu prilejul fixării unor poduri de fier peste Dâmbovița, o sursă de ape minerale, în unghiul făcut de Calea Văcărești cu vechiul curs al Dâmboviței, aproape de stația de metrou Timpuri Noi de astăzi.

În ciuda entuziasmului locuitorilor din împrejurimi, primarul de-atunci al Bucureștiului, Scarlat Kretzulescu, ia imediat măsurile necesare: dispune ca izvoarele de ape feruginoase să fie păzite și consumul interzis până când vor fi verificate de o comisie medicală. Doctorul Obedenaru constată și concluzionează că, în ciuda gustului neplăcut al apelor cu pricina, acestea ar putea fi băute mai cu spor dacă ar fi „făcute gazoase”. Drept urmare, notează în raport că „este necesar să se installe un aparat cu care să se facă gazoasă apa, cum iese din sorginte și apoi să se puie în butellie.”

Anul 1872. Începe „moda” curei cu ape minerale de la Văcărești

După amenajările cuvenite și instalarea unei galerii din lemn „pentru preumblarea malazilor”, la 17 mai 1872 este inaugurată Fontana Domnița Maria, numită astfel în cinstea singurului copil al Regelui Carol I și al Reginei Elisabeta (principesa Maria a fost răpusă de scarlatină în 1874, la numai trei ani și jumătate).

Sesizând potențialul semnificativ al stabilimentului balnear, Primăria Capitalei și bucureștenii mai întreprinzători se implică bucuroși. Astfel, doctorul Penescu se oferă voluntar pentru a trata pacienții și solicită să fie numit „medic într-adins” la izvoarele feruginoase, pretinzând a i se plăti numai transportul. Fabricantul de sifoane Porumbaru ia apă gratuit de la fontană, o face gazoasă și o vinde cu 0,50 lei butelia. Primăria discută cu societatea belgiană care primise cu numai un an înainte prima concesiune pentru tramvaiele cu cai, „Harry Hubert de Mervee Slade”, și-n scurt timp bucureștenii încep să circule cu „trangavanele”, coborând de la Sf. Gheorghe până la Văcărești, la „cură”.

„Văcăreștii deveniseră raiul pe pământ. Mulțimea înghesuită în cele patru vagoane de tramcar cu imperială (vagoane cu etaj), trase de șase cai focoși, pornea cu muzica militare în primul vagon, într-un vacarm asurzitor, prin perdeaua de praf stârnită de roțile tramcarului. Hurducăturile drumului și desele opriri în stații nu micșorau deloc entuziasmul și buna dispoziție din vagoane. Ajunși la stabiliment, fiecare lua câte o ceșcuță cu apă în mână și se plimba prin pădure, sorbind, din când în când, câte o gură, căci așa era cura. Toată lumea era mulțumită. Bărbații făceau politică, femeile flirtau cu tinerii prin boschete, iar copiii și bătrânii ascultau fanfara și mâncau bigi-bigi.”

*bigi-bigi e un fel de gelatină amestecata cu nucă, asemănătoare rahatului

Umbla vorba prin târg că apa minerală era tare bună pentru femeile care voiau să aibă copii. „Cum beau, mai ales dacă făceau și o preumblare prin crâng, rămâneau pe dată borțoase”, povestea moș Nae unui reporter al Realității ilustrate din 21 august 1935.

Prima situație de criză a stațiunii balneare de la Văcărești

În luna iulie 1872 se opresc pentru câteva zile două dintre izvoare, în timp ce al treilea abia mai picură. Bucureștenii sunt în stare de șoc. Din fericire, după câteva zile apele revin, iar primarul, care plănuia să transforme capitala într-o stațiune faimoasă în toată Europa, dispune ca Dâmbovița să nu mai fie oprită la stăvilarul de la Șanțuri.

 

Apele minerale de la Văcărești inspiră prima piesă de teatru de revistă

Actorul și autorul dramatic Matei Millo preia, în noiembrie 1872, subiectul apelor minerale de la Văcărești într-o piesă care dă naștere revistei, un nou gen de teatru care conține dansuri și scenete vesele. Unul dintre personaje, Mustăcică, îl întruchipează pe moșul cu tendințe de don-juan, Bărbucică, cel pe care-l păcăliseră niște terchea-berchea să-și înmoaie barba în apele feruginoase, pentru a-și recăpăta vigoarea de altădată. Matei Millo ironizează în piesa cu pricina noile obiceiuri ale societății ușuratice, care nu ținea seama de apropierea stabilimentului balnear de Mănăstirea Văcărești și se destrăbăla în voie:

Ah!, ce ape minunate

Apele-s la Văcărești

Lecuesc multe păcate

Și neajunsuri căsnicești!

Hai! Hai! la Văcărești

Sufletul să-ți răcorești

Și la ochișori drăcești

Inimioara să-ți pârlești!

Spun că babe urâcioase

Dar cu inima de foc!

Bând la apele pucioase

Își ochesc câte-un noroc!

Bând din apele coclite,

Numărul unu, două, trei!

Domni și Doamne apelpisite,

Dulci ocheade-și fac între ei!

Sînt bătrîni ce beau la apă

Și că-s juni la toate mint

Da-n zadar cu fier s-adapă,

Că n-au leac fără argint!

Haide! Hai! la Văcărești!

Inimioara s-o încălzești!

 

1873-1880. Declinul stațiunii balneare de la Văcărești

Din 1873, când Bucureștiul trimite la Expoziția Universală de la Viena șase clondire cu apă feruginoasă și câștigă o medalie de argint, stațiunea balneară de la Văcărești intră într-o perioadă de declin, care atinge apogeul în 1880. Odată cu rectificarea cursului Dâmboviței, platforma izvoarelor este distrusă definitiv. Singura amintire a ceea ce urma să devină noul Karslbad al Europei rămâne, până în perioada comunistă, strada Apele Minerale, care pornea din Calea Văcărești, ocolea Uzinele Lemaitre, tăbăcăria lui Mociornița și se arcuia până la Dâmboviță, aproape de Abator.

Astăzi, singurele amintiri despre apele minerale de la Văcărești se găsesc doar în povești. Strada a purtat, în timpul regimului comunist, numele Bella Brainer, iar astăzi se cheamă Ion Minulescu.

Surse:

„Materiale de istorie și muzeografie. Volumul III”

„Revista de altădată”, de Nicolae Dinescu

Foto sus: Dâmbovița la 1869, acuarelă de Preziosi