„Când vin mahalagioaicele Dumineca în plimbare la Bellu, în papuci, cu scurteica roșie îmblănită cu vulpe, cu părul uns cu unt de migdale și încrețit, cu panglicuțe galbene sau roșii trecute prin cozile multe și mici, se închină cu un fior întrând în aleea largă, principală, așternută cu pietriș ce geme sub pașii grei. Apoi, dacă e doliu la poartă, se grăbesc să meargă să vadă în capelă mortul desfigurat și galben, culcat cu capul prea jos în coșciugul tare și prea strâmt. Și, după ce și-au satisfăcut bolnăvicioasa, primitiva curiozitate, se închină iarăși, zic cu convingere <Săracu’ sau Săraca> și, ieșind din capelă, respiră mai adânc.”

 

Stiu, stiu, v-a tulburat untul de migdale folosit ca suliman de par, dar erau alte vremuri atunci, la inceputul secolului XX. Damele noastre folosesc azi alt fel de cosmeticale, insa plimbaretii, indiferent de epoca, sunt atrasi de aceleasi monumente din Cimitirul Bellu.

Henri Stahl, un pasionat al pitorestilor mahalale bucurestene si un apropiat colaborator al marelui istoric Nicolae Iorga, a consemnat -cu amarul celui revoltat de actele gratuite de vandalism, dar si cu o farama de umor sanatos-  o astfel de promenada, care cuprinde vizitarea a trei celebre monumente funerare, despre care am vorbit si noi, aici, pe Berceni de Poveste.

Haideti sa mergem dupa duduile-n scurteici rosii, sa mai schimbam aerul modern cu unul… de poveste.

 

„O clipă stau nedumerite, neștiind ce să facă: mulțimea nesfârșită de cruci, de marmoră scumpă, de statui, de pietre mortuare, de grilaje poleite, mulțimea de bisericuțe aurite ce stau luxoase cot la cot, strânse unele de altele, înghesuite, le amețesc, obișnuite ce sunt cu imense locuri virane, cu risipirea la distanțe printre grădini a caselor și bisericilor simple, la mahala.

Un cavaler cu părul lucios, pălăria moale, cam pe ceafă, haine de lână groasă, cumpărate gata, ce stau țepene pe dânsul, floare roșie la ureche, se propune călăuză, zicând grav,  <hai la fata lui Hașdeu>. Atunci, cu râsete, zburdalnice, se iau stol după dânsul spre mormântul mistic:

 

 

– Săraca!… Uite cărțile ei, călimara ei!… Vai săraca !

– Înainte era bine: puteai să te cobori înăuntru !

– Ceasu ’ nu merge! stă degeaba!

– Hiii!… ia te uită colo supt pisica de piatră… Schiletu ’!

Și cu un fior de scârbă privesc toate pe rând, o clipă, craniul de piatră de sub sfinxul ce domină mormântul ridicat de Hașdeu genialei sale fiice. Pe maxilarul craniului un nelegiuit a iscălit: ><Segalescu, dantist>.

– Haideți, soro, colo, la aia cu umbreluță!

 

În grabă, cu râsete, grupa veselă a mahalagioaicelor o pornește spre una din cele mai frumoase statui ale Bucureștilor: o femeie tânără, elegantă, cu umbreluța ținută cu grație, îndreptându-se cu dor de odihnă pe trăsăturile feței spre o bancă. Pe un zid de marmură, în fața băncii, două rânduri în franțuzește, cu slove de aramă, țintuite în piatra scumpă. Multe litere au picat la pământ, ghicești însă că se scrisese: <Cet animal de medecin m’a tue! Herculesbad-Mehadia, 11/12 Aout 1906>.

Psihologia unei întregi clase sociale în două rânduri necomplete!

Acest splendid monument, care ar trebui să miște pe oricine, este mâzgălit de sus până jos de iscălituri: <S. Griingerg, Florica și Leon, Aneta și Nini, Cel ce iscălește este un prost, Paul și Nineta> etc.; iar un mizerabil a avut nelegiuirea să profaneze mormântul, scriind o obscenitate oribilă pe alba statuie !

Mahalagioaicele, după ce au compătimit pe <cea cu umbreluța, săraca>, după ce s-au căznit să ghicească slovele franțuzești și au făcut haz de obscenitatea scrisă pe marmura rece, și după ce au privit roată în jurul lor, ispitite probabil a se iscăli și dânsele, fără a se hotărî însă, fiind prea multă lume, luându-se iarăși după conducătorul lor, s-au dus la <aia din coșciugul descoperit!>. Au privit aici lung, înduioșindu-se, frumosul grup de bronz înfățișând zdrobitoarea durere a celui rămas alături de seninătatea idealistă a morții precedând descompunerea oribilă, silabisind cu greu inscripția în italienește săpată de sculptor: <Famiglia Porroiniano>.

 

 

Ca să readucă râsete pe fețele subit întristate, cavalerul face o glumă:

– Uoliu! Ia uitați-vă drept în ușa aia!… Se uită un mort pe fereastră!!

– Bată-te scârba să te bată!

– Fir’ai tu al dracului să fii, Ioniță! Mă speriași!…”

 

 

Sursa: „Bucurestii ce se duc”, de Henri Stahl

Sursa foto mormant Iulia Hasdeu: MuzeulHasdeu.ro; foto Bellu: „Realitatea ilustrata”, 14 mai 1931

cavoul Iulia Hasdeu Cimitirul Bellu Doamna cu Umbrela Katalina Boschott monumente celebre Bellu monumentul Poroineanu