Mircea Damian a fost un gazetar feroce, un scriitor incomod și un visãtor neînfricat. Avea niște plãceri mai ciudate, pe care contemporanii nu le priveau cu ochi buni: sã spunã adevãrul, sã demaște ipocrizia, sã critice greșelile, sã sfideze autoritatea și sã-și pastreze conștiința curatã. Sã lupte pentru biata dreptate, înfruntând demn consecințele rãzboirii permanente cu puternicii timpului, consecințe care au fost dintre cele mai grele: detenție în douã rânduri la închisoarea Vãcãrești, sãrãcie și numeroși dusmani.

De aceea vi se pare, poate, cã numele Mircea Damian nu vã spune prea multe. Nu era tocmai genul de tip popular, iar „Dicţionarul general al literaturii române” îl caracterizeazã fãrã îndurare ca fiind arțãgos și cârcotaș. Cãrtile lui nu se gãsesc în librãrii, poate doar ascunse prin anticariate, deși un scriitor cu o personalitate atât de puternicã și cu o penițã atât de mușcãtoare ar putea naște astãzi adevãrate armate de admiratori, însufletiți de aceleași sentimente justițiare și de același spirit liber, pe alocuri chiar boem. Mi-ar plãcea sã fie reeditate, de exemplu, Celula 13 și Rogojina, cele douã cãrți care completeazã reprezentarea lumii închisorii în literaturã, dar mai ales volumul București, o colecție de reportaje din viața capitalei noastre în perioada interbelicã.

De la Gara de Nord și Calea Victoriei, trecând pe la Capșa, prin Lipscani, prin mahalale, pânã dincolo de mahalale, cu tramvaiul sau agale prin Parcul Carol, vizitând standurile scriitorilor de la Sãptãmâna Cãrții sau oficiul de Stare Civilã, amețind în iureșul Halelor Centrale sau amuzându-se la cenaclul literar al maestrului Lovinescu, Mircea Damian umblã prin București ca un reporter ager și scrie ca un îndrãgostit pãtimaș. O recunoaște chiar dumnealui, la începutul cãrții:

Iubesc Bucureștii ca pe-o amantã și ca pe-un copil: cu pasiune, cu violențã și cu duioșie.

Autorul vede tot și povestește din mijlocul acțiunii, nu stã deoparte ca sã relateze neutru faptele, ci trãiește odatã cu Bucureștiul, râde împreunã cu el, râde de el, uneori înjurã, aiurea sau pe vreun alt bucureștean. În cartea asta, Bucureștiul e mai real și mai puțin înfrumusețat decît- probabil-  în nicio altã mãrturie literarã din perioada interbelicã, e atât de onest încât spiritele mai pudice l-ar judeca pentru indecentã, dar toate acestea îl fac pur și simplu viu.

Iar daca eu nu v-am convins cã București-ul lui Mircea Damian este o lecturã de neratat, plinã de umor și blânde ironii la adresa bucureștenilor-niște zãpãciți copilãroși, egoiști și îngâmfați, cu siguranțã urmãtoarele scene din carte vã vor convinge:

Despre strãzile Bucureștiului

Bucureștiul prea e sucit și prea te învârtește în jurul tãu, trecându-te dintr-o stradã în alta, aducându-te de unde ai pornit tocmai când credeai ca ai ajuns în strada pe care o cauți. Cel mai bun mijloc ca sã gãsești strada pe care o cauți este sã nu întrebi pe nimeni.

Cum se plimbã bucureștenii?

A, sã-l vezi pe bucureștean plimbându-se! Mai întâi, te calcã pe bãtãturi și te lovește cu cotul, fãrã mãcar sã se uite la dumneata. Iar dacã îi atragi atenția, te privește cu albul ochilor și tot el te ia la rost:

-Ce, ești chior?

Cât de curioși sunt bucureștenii?

Dacã vrei sã știi cât de mare este curiozitatea bucureșteanului, câtã rãbdare are și cât timp, ajunge sã te oprești în mijlocul trotuarului, într-un loc unde este lume foarte puținã, și sã te uiți cu atentie în sus. Nu va trece un minut, și vine lângã dumneata un curios, care îți ia întâi seama dându-ți ocol, apoi se uitã și el în sus. Nu vede nimic, firește. Atunci te întreabã:

-La ce te uiti, domnule?

Dumneata nu-i rãspunzi. Dar te uiți și mai încordat, și-i faci semn cu mâna sã te lase în pace. Se uitã și el din nou. Peste câteva minute, vei observa cã s-au strâns în jurul dumitale douãzeci de inși, bãrbati și femei, care se uitã în sus. Si care se întreabã între ei:

-Vezi ceva?

-Nu vãd nimic.

-Nici eu.

-Dar ce-o fi, nene?!

-Dracu’ știe?! Sã ne mai uitãm…

Bucureștenii și polițiștii

Bucureșteanul se ia la harțã cu domnul politist, iar când acesta vrea sã fie grav, îl bate pe umar și-i rãspunde românește:

-Mai las-o, șefule…

De ce sunt frumoși Bucureștii?

Asta va sã zicã Bucureștii: mititei lângã lunã, muzicã militarã lângã ridichi și ardei grași, așa sã știți. Si e frumos, pentru cã e pitoresc; și e vesel, pentru ca e românesc.

Ce face toamna din bucureșteni?

La București, toamna, lumea nu râde: zâmbește. Si zâmbetul este vag și vine de departe, vine din toate toamnele pe care le-a trãit omul, cu toate viețile și amintirile.

Bucureștenii în Parcul Carol

Desi Parcul Carol este vizitat aproape zilnic de lume din toate colturile Tãrii, are o atmosfera oarecum regionalistã, o atmosferã de cartier. Cu deosebire de Cișmigiu, unde ai impresia cã se întâlnește Capitala și toatã România cu toate lumile ei, Parcul Carol este numai al cartierului, exclusiv al cartierului. Aci, e mai mult zgomot decat veselie și lumea este mereu aceeași, lumea pe care ai vãzut-o ieri, pe care ai vãzut-o alaltãieri și pe care o vei vedea cu siguranțã peste un an, peste doi… Aceleași guvernante stând pe bãnci lângã cãrucioare și cosând sau pãlãvrãgind; aceiași copii dolofani și zgomotoși, jucându-se pe alei si agãțându-ți-se de pantaloni; aceiași pensionari plictisiți și visãtori; aceleași perechi plimbându-se la braț sau împletite de mijloc, vorbind tare, râzând tare, aceiași soldați, fluierând cântece de la țarã sau marșuri…

Pe undeva, pe o poteca mai dositã, un flãcãu se lupta cu o fatã care nu se lãsa sãrutatã fãrã ostenealã…

-Nu, nu vreau! –și râde.

-Vrei, nu vrei, eu tot o sã te sãrut.

-Dacã poti…

Pânã la urmã poate. Fata se lasã moale, și sãrutul dureazã cam mult. Altii trec pe lângã ei și le dau chiot. Pe urmã:

-Ajunge, bããã…

 

Sursã: www.romlit.ro

Bucuresti cum sunt bucurestenii Inchisoarea Vacaresti Mircea Damian Parcul Carol scriitor putin cunoscut spiritul liber al literaturii