Scriam zilele trecute despre clădirea primului Senat al României și despre un ins bogat, Nae Sacâz pe numele lui adevărat, care cumpărase o bucată de pământ pe Podul Beilicului (Calea Șerban-Vodă) de la un ofițer rus, apoi pusese să se ridice o casă triunghiulară, cu câte șapte ferestre pe laturile lungi.

Lui Nae-Sacâz i se spunea Sperie-pește sau Bate-pește, iar zona în care-și avea cârciuma a rămas cunoscută multă vreme drept… mahalaua lui Speriepește.

Dar cum de s-a ales un negustor bucureștean din secolul XIX cu o astfel de poreclă?

Ne spune George Costescu, în cartea „Bucureștii vechiului regat”:

„Mahalaua lui Bate-pește, un cârciumar de la capătul de sus al căii Șerban-Vodă, în răspântia de sub cazanele Uzinei de Gaz, căruia i se dăduse porecla asta fiindcă, iarnă-vară, la cârciuma și grădina lui se putea găsi pește viu pe care-l alegea și prindea el însuși din hârdaie, pe pofta mușteriilor.”

Cam ca la restaurantele de lux de astăzi, unde-ți alegi din acvariu homarul care ți se pare cel mai apetisant. 🙂

Pe Sperie-pește îl găsim, la o vârstă venerabilă, și-ntr-unul din romanele Rodicăi Ojog Brașoveanu, doar că sub spectrul amenințător al falimentului.

„Cârciuma parintească, mai bine zis strămoșească, situată pe Calea Șerban Vodă între sălcii despletite pe malul lacului care mai târziu avea să devină una din atracțiile Parcului Carol, se bucurase cândva de mare dever. Era frecventată mai cu seamă de mahalagiii cavafi, tăbăcari și cărămidari, dar și de fete mai simandicoase ispitite de saramurile celebre de baboi clătiți în căldări de vin și azvârliți apoi pe grătar, de renumita pastramă și de plăcintele cu carne ale lui Sacâz.

Jumătate de veac se scursese însă de când primul Nae Sacâz și primul Sperie-Pește dăduse cep unei afaceri splendide. Cu anii însă, faima rateșului (han așezat la o șosea principală n.r.) pălise, iar în ’33, când Aristică se întorsese de la Budapesta, falimentul opintea să-i tragă obloanele. Bătrânul, pentru a se menține la suprafață, o găsise la repezeală pe Aurora, fata unui bodegar pricopsit din Vergului și care, deși știa că Sacâz — acum Stănescu, gustul onomastic sub­țiindu-se de-a lungul generațiilor — e ififliu, se simțea înnobilat de un ginere care ‘poți să mă crezi sau nu, domnule, a studiat hoteliera la Budapesta și în nemțime’.”

Rodica Ojog-Brașoveanu, „Să nu ne uităm la ceas”

 

Calea Serban Voda negustorul Sperie-Pește primul senat al Romaniei