Pe când facea plopu’ pere si vreo 90 de strãzi din Cãtunul Bellu n-aveau canalizare, o idee mãreațã, înaltã de cam 100 de metri, s-a nãscut în Cetatea lui Bucur: sã se construiascã un deal în Capitalã.

Bucurestiul, nu-i vorbã, avea niscai dealuri, dar mititele. Cu sigurantã duceam lipsa unui deal în toatã firea.

Scria în 1937 „Gazeta municipalã”, un „sãptãmânal de educatie si criticã edilitarã” al perioadei interbelice, aflat sub conducerea esteticianului Mihail Dragomirescu, cã:

Una din scãderile peisajului bucurestean este, fãrã îndoialã, lipsa accidentelor mari de teren, a dealurilor. Asa numitele dealuri ale Mitropoliei, Pandurilor, Spirei, Piscului, sunt doar umilele maluri ale Dâmboviței, care nu oferã diferențe de înãlțimi mai mari de 15-20 de metri.

Abia fuseserã transformate mlastinile de la Bãneasa, Herãstrau, Floreasca si Tei în lacuri încântãtoare, dar fãra un deal care sã le înfrumuseteze reflexia, parcã n-aveau niciun rost. Autorul articolului a analizat situatia în amãnunt, fãcând un plan complex pentru construirea dealului Bucurestiului, calculând chiar si volumul de pãmânt dislocat si costurile implicate în proiect, toate acestea dând propunerii sale un aer serios si competent, chiar dacã la prima vedere putea pãrea o gluma. In conditiile în care strãzile de la periferia Capitalei, precum Frãsinetului (unde locuia poetul George Bacovia) sau Stoian Militaru, erau desfundate si mocirloase, adevarate focare de infectie si un chin pentru trecãtori, necesitatea construirii un deal mai mare decat celelalte, deja existente, intra cumva sub umbrela gãurita a ridicolului.

Gândindu-ne totusi cã publicația respectivã îndeplinea un rol important în viața orasului, expunând publicului toate deciziile primãriilor si criticându-le fãrã milã, nu e exclus ca ideea construirii în Bucuresti a unui deal în toatã firea sã fi fost zãdãrnicitã ulterior doar de haosul rãzboiului si meandrele istoriei.

Deci, care era planul?

Ei bine, cum în Bucuresti construcția de apartamente începuse sã ia avânt, iar nisipul era un element indispensabil, Gazeta propunea realizarea unei cariere uriase pe marginea lacurilor de la Herãstrau si Floreasca, din care sã se aprovizioneze cu nisip tot orasul.

Ce legaturã aveau carierele de nisip cu dealul?

Aveau o mare legãtura, întrucât deasupra si între straturile de nisip se afla pãmânt, pãmânt care urma sã fie folosit la înãlțarea dealului. Nu era nevoie decât de niste vagonete speciale cu cabluri. Si o schelãrie metalica. Si câțiva muncitori. Si cam sase milioane de lei.

Dealul ar avea forma unui val de pãmânt sau a unui acoperis de casã cu patru scurgeri, cu o bazã de aprox 600×400 m, iar platforma superioarã cu o suprafatã de 100×200. Volumul de pãmânt necesar a fi dislocat ar fi de 32 milioane de metri cubi. 

Si cu groapa? Cu groapa care rãmâne…, cum rãmâne?!

Gazeta gãsise o rezolvare si pentru gaura care ar fi rãmas în urma sãpãturilor: urma sã fie transformata într-un nou lac in care sã se oglindeascã noua realizare.

In plus, dealul ar fi putut împleti de minune utilul si frumosul:

Dealul s-ar putea planta si amenaja ca parc. Pe platoul din vârf s-ar instala observatoare, restaurante, turnuri de privit, iar în caz de rãzboi, tunuri antiaeriene. In corpul betonat al dealului s-ar putea sãpa aeroporturi si refugii contra bombardamentelor aeriene. 

Scopul final al dealului Capitalei?

Am putea trãi minunea ca în zile de sãrbãtoare sã ne cãtãrãm pe dealul Bucurestilor cu baston alpin si cu bocanci cu tinte, iar în timpul iernei sã facem ski si bobsleigh. 

Pai, ne comparam noi azi cu minunile de altadata?!

Sursa: „Gazeta municipala”, 10 octombrie 1937

 

dealul Capitalei dealurile Bucurestiului Gazeta municipala sa construim un deal in capitala