Aveam 19 ani fără două luni, când m-a invitat la o întâlnire în Cimitirul Bellu un băiat înalt, palid și eminescian din profil. Se mutase recent în București și era pasionat de oraș într-un mod autentic. Eram destul de circumspectă în privința întâlnirii, dar m-a ademenit cu promisiunea că vom vizita mormântul lui Eminescu, așa că m-am dus. Eram îndrăgostită până peste urechi de poetul cu pletele în vânt, purtam mereu la mine, în rucsac, poza aceea a lui, faimoasă, pe care o decupasem fără jenă dintr-un manual de limba și literatura română.

Eu nu mai fusesem niciodată în Bellu, și nici Dan, de fapt. Doar că el citise o mulțime de lucruri interesante despre cimitir, așa că a făcut pe ghidul printre mormintele străjuite de sculpturi fermecătoare, spunându-mi din când în când numele arhitectului vreunui monument mai altfel sau povestea istoricului care, în anii dictaturii comuniste, a avut „noroc”  să devină portar la cimitir, în loc să ajungă la închisoare. Era o zi însorită de februarie, așa că am continuat să ne plimbam mult timp după ce s-a întunecat, numai că, treptat, vocea lui Dan a căpătat nuanțe grave. M-a oprit în dreptul unui cavou îngrădit, cu un monument înalt pe care scria Mai sedi putin, în loc de cruce.

-E Templul Poema, cavoul Iuliei Hașdeu, copilul genial al savantului Bogdan Petriceicu Hașdeu, a spus Dan, brusc întristat. Știi, avea 19 ani fără două luni când a fost răpusă de tuberculoză. A fost prima femeie din România care a studiat la Sorbona. Hașdeu spunea ca a dispus construirea cavoului după planurile indicate chiar de Iulia, de dincolo de mormânt. Vezi cei doi sfincși-femei de pe monument?

Am dat din cap că da. Nu-mi venea sa vorbesc, parcă se lăsase puțină ceață, mi se zbârlise pielea și mi-era teamă că o să mi se întâmple ceva îngrozitor și nu o să mai împlinesc 19 ani. Dan a continuat să vorbească, punându-și mâna pe umerii mei.

-Ei – sau ele, dacă vrei –  sunt gardienii cunoașterii și deținătorii înțelepciunii, iar pe umerii lor se sprijină lumea.

Într-adevăr, pe umerii sfincșilor se vedea globul pământesc, iar sub ei stăteau cărțile esențiale ale omenirii, Evanghelia, cărțile vechiului Orient, Platon, Descartes, Kant. Sub glob, un orologiu aflat de cine știe când în nemișcare.

-Au furat tot ce se putea fura, a raspuns Dan întrebării mele nerostite. Oameni neștiutori, care nu văd mai departe de acum și nu aud mai mult decat ghiorăitul mațelor. Au furat limbile ceasului, busturile din teracotă ale lui Iisus, Victor Hugo și Shakespeare, oglinda de Murano, au forțat racla și i-au furat craniul, craniul Iuliei, îți poți imagina ce fel de oameni ar putea fi în stare de așa ceva? La cutremurul din ’77 s-a dislocat globul pământesc. Era o bilă din marmură, îți dai seama că nu tocmai ușoară. La 20 de metri depărtare l-au găsit, ca să ajungă acolo ar fi trebuit să sară și peste două garduri. Lumea din marmură a rămas mulți ani departe de sfincși și de Iulia, pentru că cei care încercau să o mute, mureau. Au chemat preoții să-i facă sfeștanie, doar așa au reușit să pună globul la loc, altfel nimeni nu se mai încumeta să-l urnească de unde-l trimiseseră frământările pământului.

-Și tatăl ei, savantul? Cu el ce s-a întâmplat?

-Ce să se întâmple. Nu s-a putut despărți definitiv de iubita lui fiică, așa că a continuat să comunice cu ea. Obișnuia să țină și aici, la cavou, ședințe de spiritism, în care se sfătuia cu Iulia. Primul mesaj primit de la ea spunea așa:

Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți fie îndeajuns.

M-am lipit de pieptul lui Dan, poate de frig, poate de frică, poate pentru că mi se părea, în semiîntuneric, că e leit Eminescu, cert e că ne-am îmbrățișat. Atunci am văzut trecând pe aleile cimitirului o fată despletită, ușoară ca un abur plutitor. În momentul acela am înghețat. Îmi spuneam că e o iluzie, că vederea îmi joaca feste din cauza poveștii sumbre, că am luat-o razna. Fata m-a privit zâmbitoare, apoi s-a topit în vălătucii de ceață care veniseră parcă s-o întampine. Dan m-a strâns mai tare în brațe și mi-a zis liniștit, aproape vesel:

-Ai văzut? E fericită. Dupa tot ce i s-a întâmplat, e fericită când cineva îi spune povestea.

Sursa foto principală: MuzeulHasdeu.ro

cavoul Iulia Hasdeu Cimitirul Bellu spiritism vandalizarea mormintelor din Bellu