Am citit deunăzi un articol apetisant din Realitatea ilustrata, în care străzile Bucureștiului din 1935 erau lăudate pentru belșugul cu care întâmpinau trecătorii înfometați sau sătui, deopotrivă. În acele vremuri se pare că nici nu era nevoie să intri în restaurant ca să te ospătezi, pentru că găseai de toate „la botul calului”, de la țuiculiță la pește, mititei aromați și deserturi care-ți lăsau gura apă și mai multe nu.

„Chioșcurile și rafturile cu fructe de pe străzi sunt de-o bogăție neasemuită. Sute de varietăți de pepeni galbeni, zeci de varietăți de pepeni verzi, pe care omul de pe stradă îi taie sau îi sparge la marginea trotuarului și la taraba negustorului. Nu e rar spectacolul a cinci inși ghemuiți în jurul unui pepene, la un colț de stradă, cu dinții vârâți în zeama feliei, pânăla urechi. Pentru varietățile de nuci, struguri și prune se cere o adevărată știință.

Porumbul fiert se vinde pe străzi mai cu seamă la amiază, împăturit ca un plod în petece fierbinți, ca să nu-și piardă căldura. Pe la colțuri de stradă, unde aglomerația e mai mare, porumbul e fiert în cazane mari și ținut în butoaie, de unde e scos cu cleștele, și oferit fierbinte, învelit în cămașa lui de foi și fire de mătasea porumbului.

La noi în București, domni cu monoclu, duduițe parfumate, adastă în jurul unui grătar cu jăratec să li se coacă porumbul, pe care l-au comandat înainte de a merge la Operă, și a cărui aromă ispititoare nu îngăduie nimănui să treacă mai departe.”

 

 

 

 

 

 

Sursa: Realitatea ilustrată, 13 noiembrie 1935

Bucurestiul interbelic Bucureștiul vechi ce mâncau bucureștenii porumb fiert străzile Bucureștiului vechi