A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar mai povesti; de cand facea plopul pere si rachita micsunele. De cand Bucurestiul ajunsese intr-un asemenea hal incat nimeni nu se mai incumeta sa-l oblojeasca, iar oamenilor li se parea mai simplu sa lase orasul ista de izbeliste si capitala s-o mute la Brasov. De cand anul dupa Hristos era 1929 si la carma Bucurestiului ajunsese unul, v-am mai zis de el, Dem Dobrescu.

Rau om. Chiar dansul a recunoscut ca tare mai era rau la suflet. Pai, sa vedeti ce s-a apucat ticalosul sa faca, la scurta vreme dupa ce-a luat fraiele orasului.

Murdaria si inghesuiala n-aveau deloc trecere la dansul, asa ca s-a pus rau cu toti negustorii care-si intindeau marfurile pe trotuar, in saci sau pe niste rogojini ca vai de ele. Le-a spart butoaiele cu marfuri cand le gasea pe trotuar (bine, nu a spart decat unul, pe care l-a platit, dar i-a pus pe gazetari sa tipe ca e un nemernic care sparge butoaiele negustorilor prinsi in delict, ca sa bage frica-n dansii). I-a izgonit in piete, dar credeti ca pietele le-a lasat in pace? Nuuu, a tinut mortis sa fie curatenie in ele, de s-au si enervat precupetii, pe drept cuvint, ziceau „ce este cu atata curatenie, domnule primar! noi am trait veacuri intregi in murdarie si am trait mai bine decat acum in curatenie.” Bine, s-au obisnuit bietii oameni fara murdarie si ajunsesera pana la urma sa-l incurajeze pe primar sa faca si mai multa curatenie, sa-i intreaca pe frantuji.

 

A tabarat apoi pe drumuri, a tras de ele sa le largeasca, cica sa aiba loc automobilele si oamenii, sa fie orasul aerisit, apoi cand a dat zapada, a speriat lumea ca taie apa si caldura cetatenilor care nu-si curata trotuarul. N-a taiat, doar ce-a lasat gazetele sa urle, sa-nspaimante, sa bage frica-n oase. Au inceput bietii cetateni sa dea de bunavoie primariei sute de metri din proprietatile lor, pentru largirea strazii, pare-se. Altii si-au taiat din case ca sa le alinieze cu celalalte si cu drumul. Cat priveste pavatul si asfaltatul, a facut si asta, alta munca de care bucuresteanul mai degraba s-ar fi lipsit, ca si-asa mai toti erau obisnuiti cu drumurile proaste din sate. Iar risipa de bani, uite-asa, de-a curmezisul pieptului li s-a pus bucurestenilor neobisnuiti cu cheltuiala mare pentru igienizare.

 

 

 

Ce-a mai facut afurisitul de primar? Vai si-amar, a interzis scaldatul in Dambovita si-a pus fantani la colturile strazilor. Pai, cum sa te scalzi in fantana, au intrebat oamenii? Si-atunci ce credeti ca i-a trecut primarului prin cap? A facut stranduri, ca sa atenteze in cel mai cumplit mod la moravurile pudicilor bucuresteni.

 

 

 

N-a lasat nici alimentatia publica in pace, s-a pus contra obiceiului vechi, de a se cara carnea cu aceleasi hodoroage cu care se cara si balegarul. Zicea ca nu e igienic si nici sanatos. Hm.

Mare pozna… pai va-ntreb eu pe voi, nu i-o fi fermecat cumva pe cetateni, ba chiar intreg orasul, primarul acesta? Ca dumnealui insusi a recunoscut ca era rau la suflet, dar rau din bunatate, nu din rautate. Ca era rau ca sa faca bine oamenilor, si chiar daca tot rautate se cheama, asta e o rautate constructiva, in care omul e rau cu cei rai, ca sa poata fi bun cu cei buni. Daca se impunea pedeapsa la prieten, pedepsea fara tagada, daca un dusman merita rasplata nu se da inapoi de la a rasplati cum se cuvine.

Si stau acum si cuget, ca tot e Ziua Copilului si ma joc cu gandurile si povestile… ciudat om mai era si Dem Dobrescu asta. A zis in gura mare ca e rau, dar in acelasi timp a modernizat, salubrizat si sistematizat un oras intreg. Apai asta mie-mi pare a fermecatorie, ca in zilele noastre nu mai vezi sa se-ntample asa ceva, numai invers. Toti spun ca sunt buni ca painea calda, iar de facut…

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa.

 

Sursa: „Viitorul Bucurestilor”, de Dem I. Dobrescu

„Realitatea ilustrata”, 19 feb 1934

Dem Dobrescu igienizare modernizare mutarea capitalei la Brasov primar rau la suflet sistematizare