Balta Cocioc, odrasla răsfățată a Dâmboviței, era spaima tuturor părinților
Scris de Marilena, in categoriaPovești din anii comunismului, Povești din cartier Berceni, Povești din cartierul Tineretului, Povești din vremuri vechi
Tare zburdalnică a mai fost Dâmbovița în tinerețea ei. Când o apucau năbădăile, una-două o vedeai că-și umflă apele și dă năvală peste casele oamenilor, ca o zăludă, luând cu dânsa buturugi de-aiurea, căpriorii caselor, albiuțele copiilor și blestemele bucureștenilor deveniți nitam-nisam, marinari.
Așa se face că, între mahalaua Cărămidarii de Jos și dealul Șerban Vodă, unde se afla Grădina Bellu și mai apoi s-a amenajat Cimitirul Bellu, s-a format o baltă înconjurată de stuf înalt de aproape 4 metri. Prisosul de apă se scurgea înapoi în Dâmbovița mamă printr-o gârliță căreia i se spunea Privalul Cociocului.
De ce al Cociocului? Pentru că așa se spunea bălților aflate în regiunea inundabilă a unei ape curgătoare. Apoi, chiar și după ce mlaștina a fost tranformată în lac și-n jurul ei au fost trasate aleile Parcului Tineretului, oamenii tot Cocioc i-au zis.
În preajma Cociocului s-au așezat 70 de familii de țigani mahomedani, veniți de prin părțile Mangaliei. Vorbeau turcește și tătărește și aveau drept șef un bulibașă. Căutau prin munții de gunoaie care se formaseră în Valea Plângerii, între dealul Crematoriului și până-n coasta cimitirului Bellu, după sticle, oase putrede din care se făcea o pudră pentru albirea zahărului, lemne de foc sau cine știe ce comori pierdute.
Amintiri despre balta Cocioc
Când a venit preotul Mihai Tătărâm în parohia Mărțișor, prin anii 50, Cociocul era:
„ …o baltă plină de trestii, de stufăriș, de păsări și de toate minunile. Cu sforicica ei de apă, ascunsă între sălcii, balta era un rai pentru toate vietățile lumii din aer, de pe pământ și din apă! Vara nimeni nu se-ncumeta să tulbure lumea aceasta. Dincolo de pârâiaș și sălcii începea smârcul și stufărișul în care, deseori, dispăreau în adânc porci rătăciți din turmele ce populau Cociocul, câte un bivol sau câte un juncan din turmele ce se mânau spre abator. Pe sub trestii, sub zăbranic de rădăcini și ierburi, era o apă fără fund, iar prin sălcii ca și prin tot puietul de arbuști, și desișul păpurișului, păsări și gângânii, de toate mărimile și culorile, te-nfiorau cu scârțâitul, fluieratul, ciocănitul și cântecele lor.
Iarna aceeași baltă era cu totul altfel. Îmbrăcată în mantia albă și încremenită de ger, sub clar de lună, singur nu rezistai tăcerei care îți îngheța sângele. În zilele mai liniștite, când vântul și gerul se mai domoleau, alături, pe Dealul Janetei, apăreau derdelușurile cu puzderia de copii care o reînviorau. Spre sfârșitul lui februarie și începutul lui martie, ca un preludiu la -marea vară- grădinile și valea deveneau o feerie. Chiciura dădea văii și grădinilor din jur o frumusețe de basm. Totul îmbrăcat în alb, sub razele soarelui palid, pentru câteva ore, era atât de minunat și ireal, că ți se părea că ești într-o altă lume.”
Puțin mai târziu, Cociocul devenise o sperietoare pentru părinți și o ispititoare aventură pentru copii.
„Undeva la cumpăna anilor 60-70, jos, la Şincai, chiar unde este intrarea în parc, era o pancartă mare din tablă, vopsită în roşu, pe care scria cu litere albe, scorojite, într-o grafie interbelică, Parcul Cocioc. Acolo, însă, era o mlaştină mare, iar accesul se făcea din Calea Şerban Vodă pe aleile de lângă crematoriul uman.
Atât era amenjat: aleea din jurul lacului şi aleile spre crematoriu şi spre terenurile de sport din şoseaua Olteniței unde este acum Orăşelul Copiilor. Nimeni nu se plimba acolo. În parc nu întâlneai decât grupuri de copiii din cartierele învecinate veniți la scăldat, infractori căutați de miliție şi oameni fără adăpost. Ultimii trăiau efectiv pe insula care nici acum nu este legată de mal. Era singurul loc unde nu puteau ajunge patrulele de miliție călare, prezență constantă în parc.
Cociocul era spaima tuturor părinților. Vara îşi lua tributul din greu: săptămânal, cel puțin un copil se îneca acolo. La sfârşitul anilor 60 se desfăşura o campanie prin toate grădinițele (numai la grupa mare, pentru că au găsit înecați şi copii de 5-6 ani) şi şcolile din cartierele învecinate în care milițienii spuneau copiiilor cât de periculos este să te duci în Cocioc neînsoțit de părinții care nici nu voiau să audă de Cocioc. Abia după inaugurarea Parcului Tineretului şi a Orăşelului Copiilor puteai vedea familii cu copii plimbându-se acolo. Rămâne totuşi parcul meu de suflet, unde iarna se umplea de copii veniți la săniuş, iar vara veneau la scăldat, iar cei care cădeau iarna cu tot cu sanie în lac, veneau să-şi recupereze săniile. Cred că şi acum mai sunt câteva sănii pe fundul lacului.”
Corneliu Vișan
Balta Cocioc astăzi
Din 1965 s-a început amenajarea Parcului Tineretului, a cărui inaugurare s-a petrecut abia în 1974. Balta a fost drenată, bălăriile distruse, malurile dealurilor taluzate cu iarbă. Astăzi, tabloidele numesc Cociocul „Lacul fără fund”, pentru că multe din cadavrele celor înecați nu au mai fost găsite vreodată.
Familiile de rațe își văd, însă, liniștite de treabă, oricare ar fi aceea. 🙂
Calea Piscului era populata cu case saracacioase din anii 1930 unde se afla (si azi) o biserica (binecuvantata) o scoala si un birt .In apropiers de Abator se afla un Salon (casa de dans simbata si duminica) sau pentru nunti. Mai sus a locuit pe proprietatea ei,doamna Maria Tanase.Strada Martisor era cea a gradinarilor (pina la Calea Vacaresti) care aprovizionau pieata agricola Unirea.Nimeni care nu era din cartier NU indraznea sa circule noaptea.Nu se stie de ce in anul 1944 zona si cartierul au fost bombardate la greu.Noroc cu idea lui Ceausescu de a construi o sala de sport polivalenta si amenajarea „baltii Cocioc” in 1974,apoi construirea de blocuri noi (1978) pentru un intreg cartier de mare cautare azi.In anii 1950 -1970 mizeria cartierului era crunta in saracie ,dar dupa demolari TOTI au primit (ce nici nu visau) apartamete la bloc .La inaugurarea parcului Tineretului la intrare si sali Polivalente , Ceausescu a plantat personal un stejar (care este si azi).
Din 53 pana-n 69 am trait, copilarit , in zona pe Elena Cuza ! Citesc si ma minunez cata imaginatie si inspiratie din surse de 2 bani are articolul cu cocioc , berceni ! Care o fi legatura intre ele nu stiu dar se vede ca cine la scris nu sa documentat cum trebuie ! Casa Mariei Tanase unde a locuit putin timp
era pe Piscului ! Balta unde faceam baie pe la 7-8 ani avea locuri cu apa mai curata decat o bem noi azi de la chiuveta ! Gramada de gunoi era pe dreapta in spatele crematoriului si da erau tigani acolo dar nu aveau treaba cu noi ! Lacul plin de stuf era unde este si acum ,numai ca pe partea cimitirului crucile, mormintele erau pana-n buza garlii ! Unde-i sala era un fost foisor militar , o livada unde mergeam la furat de fructe si stadionul Constructorul ! Unde sunt actualele blocuri erau mai multe stradute cu case mai bune sau paraginite = Manu Cavafu, Mocancutei , Cuza Voda pta. Norilor ! Iar treaba cu umflatul Dambovitei ,o fi fost valabila prin 1920-40 ! Si azi exista jumatate din str. unde am copilarit taiata de Lanariei care tinea de la Lemaitre la parcul Carol si alte stazi cu vile vechi ,unele intretinute altele mai in paragina ! E bine cand te apuci sa scii ceva sa vorbesti cu cineva din zona , nu dupa articole din ziare ! Caramidarii erau la 100m de Dambovita si 200 de Cocioc , in sfarsit ! De cele 4 tuneluri militare de sub crematoriu stiti ?