De demult, hăt, de demult, când Bucureștiul era abia o așezare medievală mai acătării, fiecare dintre cei pe care nu-i făcuse mă-sa boieri sau hoți avea câte-un meșteșug. Cei care se-ndeletniceau cu același meșteșug obișnuiau să se așeze pe aceeași uliță, ca să se-ajute între ei. Și când zicea bucureșteanul că se duce până nu știu unde, zicea că se duce „în covaci”, „în cărămidari” sau „în pieptănari”, că acolo ședeau fierarii, cei care făceau cărămizile și cei care pieptănau lâna folosită la fabricarea postavurilor. Așa se face că multe străzi, când a venit vremea să fie botezate oficial, aveau deja nume. Și au rămas cu acele nume chiar și după ce au dispărut meșteșugurile care le nășiseră.

Dacă unele dintre meseriile de altădată ne par oarecum cunoscute, căci de dulgheri și-acum mai e nevoie, iar blănari mai sunt câțiva pe ici colo, denumirile altora par desprinse dintr-o limbă misterioasă, al cărei sens scapă bucureșteanului contemporan. Să aflăm, carevasăzică, cu ce s-or fi ocupând pe vremuri meseriașii din titlu, zăbunarii, meștegiii și legănarii, dar și încă vreo alți câțiva, care par oleacă mai „exotici”.

Zăbunarii lucrau din lână sau bumbac niște veșminte bărbătești (zăbune), care se purtau pe deasupra altor haine.

Meștegiii făceau, nu cum ați putea crede la prima vedere, măști, ci niște cizmulițe din piele fină, lungi până la glezne, cărora li se spunea meși sau mești.

Nici legănarii nu făceau leagăne, ci se pricepeau să suspende trăsura pe curele, ca să se zdruncine mai cu milă.

Băieșii lucrau la băile orașului, le întrețineau, încingeau bolovanii, ba chiar făceau și masaj mușteriilor.

Potlogarii, ce credeți, se ocupau cu șmecherii? La origine, nu. Potlogarii puneau potloage, adică petice, pe încălțămintea spartă. Mai târziu, cuvântul potlogar a căpătat sensul familiar de pungaș.

Tichigiii, atenție, nu tinichigiii, făceau, bineînțeles, tichii. Din cele turcești, împodobite cu tot felul de cusături și broderii, cum era moda la Constantinopol.

Iorgangiii coseau macaturile cu care se acopereau divanele, iar tavangiii îmbinau scânduri lustruite ca să facă tavane.

Cuiungiii se pricepeau să „ferece” cu argint sau aur Evangheliile, săbiile și crucile (adică să le-ntărească).

Ceaprazarii lucrau găitane, adică șireturi sau ciucuri care decorau hainele militare, draperiile sau tapițeriile.

Baibărăcarii făceau numai haine roșii, numite baibarace.

Suiulgiii nu erau altceva decât meșteri fântânari, puțari, botezați turcește.

 

Sursa: „Catastih de bucureștean”, de Nicolae Vătămanu

Bucureștiul vechi meșteșugari mestesuguri vechi