Am un balcon miraculos, in care traiesc sapte gardenii rotofeie si o plasmuire plapanda a vremii de demult, a vremii Mandravelei. Gardeniile traiesc in voia lor, nu stiu de unde fac rost de apa, eu mai uit sa le stropesc, ma iau cu altele, caci din balconul meu se vede intersectia Piata Sudului si ma pierd in ganduri. Asta mi-e obiceiul, n-am ce-i face, daca apuc sa bag nasul in carti vechi, acolo ramane si nas, acolo se duc si ochii, d-apai mintea si imediat sufletul dupa dansa.

Cum o fi fost la hanul Mandravelei, acum vreo suta de ani?

Eu imi imaginez asa. Imi imaginez ca in fata Dealului Vacarestiului, la rascrucea blestemata, de unde n-aveai a lua alte drumuri decat ba spre puscarie, ba spre casa de nebuni, ba spre cimitir, Costica Alexandrescu s-a gandit ce s-a gandit si, intr-o zi, l-a chemat pe fratele sau si-a zis:

-Bre, frate-meu, iata, avem pamantul acesta in loc urat de oameni, ca niciunul din drumurile lui nu duce spre bucurie, numai spre intristare si necaz. Hai sa ridicam aici un han, sa vina oamenii sa manance si sa bea, sa petreaca sau sa-si traga sufletul.

Si-asa au facut. Pare-se ca-n spatele carciumii se afla o mandra, asa-i spuneau ingraditurii de nuiele -sau de stuf, ca tot era mlastina Cociocului nitel mai sus – unde se odihneau taranii veniti sa-si vanda zarzavaturile prin pietele Bucurestilor. Si de la mandra aceea i s-ar fi zis si carciumii Mandravela, de nu era om din capitala sau din imprejurimi sa nu fi auzit de ea.

La Mandravela trageau imediat dupa eliberare puscariasii de la Vacaresti. Nu era de saga cu dansii, mai ales dupa ce sarbatoreau cu vreo doi-trei-patru pricini de vin si niscai drojdii, patricieni inecati in mustar si fripturi asternute bine pe carbuni, toate jucandu-le-n burti in ritmul cobzei, diblei si tambalului manuite de lautarii oachesi. Doamne fereste sa-ti fi gasit de sfada cu vreunul din chefliii acestia, caci nu era unul fara dragoste de pistol sau de cutit. Iar de femei, nu mai vorbim, caci multe nenorociri tot de la dansele porneau, de la privirile sagalnice si obrajii aprinsi de focul vinului si-al sarbelor sau horelor de care duduia pamantul.

Iar intr-un colt, la o masa, sau poate incinsa-n hora, Maria Tanase, Pasarea Maiastra din Livada cu Duzi, isi umplea sufletul si mintea cu cantecele tarafurilor de lautari. Duminica, toata Mandravela rasuna de ropotele si strigatele tinerilor din mahalalele invecinate: Vacaresti, Caramidari, Piscului si Martisor, adunati s-asculte acordurile lui Nelu Busuioc s-ale tarafului sau, veniti tocmai din Gorj.

Asa ar fi putut sa fie, pe la 1920 si ceva, n-are-a face cat o fi acel ceva, pentru ca in imaginatie nu lucram cu masuri exacte, ci din ochi si suflet le masuram pe toate, la hanul Mandravelei. Iar de n-o fi fost asa, sa ma iertati pentru putinatatea inchipuirii si saracia vorbelor.

Iata, mai bine s-ascultam si noi taraful lui Nelu Busuioc, si daca-nchidem ochii, poate vedem mai limpede Mandravela care-a fost.

Costica Alexandrescu Mandravela Maria Tanase Nelu Busuioc Piata Sudului